Aici de Richard McGuire, probabil romanul meu grafic preferat, explorează diversitatea civilizațiilor și oamenilor care, pe parcursul istoriei, locuiesc același loc, uneori fără să știe mai nimic unii despre alții. Blândețea locurilor care ni se supun și devin casele noastre, locuri cu care ne identificăm și la care tânjim să ne întoarcem, căci suntem în aceeași măsură parte din ele cum sunt ele din noi.

Despre aceste locuri, despre orașe împărtășite peste secole și despre cum ne dau voie ele să le facem ale noastre este și “Culorile timpului”, orig. La venue de l’avenir, regizat de Cédric Klapisch. Ideal de văzut cu familia de Crăciun, pentru că, deși nu are decor de sărbătoare, îți umple inima.

O poveste despre familie, prietenie și iubire pe fundalul unui Paris imemorial

Filmul spune povestea a patru moștenitori Seb, Abdel, Céline și Guy, desemnați de o familie numeroasă, să evalueze o casă moștenită de la strămoașa lor, Adele Meunier. Nu se cunosc, dar vor ajunge să o facă, pe măsură ce ruda până acum străină le devine familie.

Regizorul glisează superb între prezent și Belle Époque, între viețile celor patru verișori cu istorii personale cât se poate de diverse și femeia misterioasă din trecut care-i leagă și care, asemeni lor, cu mai mult de un secol în urmă, încerca să înțeleagă de unde (din cine) vine și care-i rostul ei. Adele vine la Paris în 1895, perioadă în care orașul se află în plină dezvoltare și ajunge să descopere capitala alături de doi tineri, un pictor și un fotograf. Viziunile lor complet diferite despre “arta care îndură timpul” dau naștere unor conversații savuroase – mai ales văzute din perspectiva spectatorilor care – spre deosebire de protagoniști – cunosc evoluția celor două arte.

Datorită acestui film, Klapisch tocmai a urcat sus în preferințele mele, căci dragostea lui pentru artă este atât de fain pusă în valoare pe ecran încât nu pot să mai ratez vreodată ceva creat de el. Multe dintre cadre sunt tablouri de sine stătătoare, inspirate de impresionism, a cărui influență în artele vizuale este și astfel explorată. Dacă ai fi acasă și nu la cinema sigur ai pune pe pauză, ca să te bucuri de acea imagine. Să vezi “Culorile timpului” este ca și cum te-ai plimba printr-un muzeu care se mișcă și el. De fapt, mai bine zis, este ca și cum un muzeu s-ar plimba împrejurul tău. Dar fără monotonia care caracterizează unele vizite la muzeu, ci într-un ritm plăcut, ascultând un ghid priceput care-și cunoaște meseria și știe să îmbine în proporții ideale informațiile inedite, umorul și autoironia.

Apropo de umor, uite una dintre replicile pe care le-am luat cu mine.

– Ce e acela cinema?

– Un fel de fotografii mișcătoare…

– De ce ar face cineva așa ceva?

PROMOȚIILE ZILEI
	Târg de Crăciun -40%
	-15% TOP 10 Gaudeamus
	Târg de Crăciun
	Cardul cadou salvează Crăciunul
	Târgul Cărtureștilor
	Târgul ofertelor de Crăciun
	-20% Cărți în ediții de colecție

Niciuna dintre călătoriile pe care le urmărești ca spectator – a Adelei sau a celor patru moștenitori – nu se întâmplă cum te-ai aștepta. Creativitatea lui Klapisch schimbă regulile și bate previziunile, iar actorii sunt la înălțime. Suzanne Lindon o joacă perfect pe Adèle cea naivă și fragilă ca o panseluță la început și din ce în ce mai sigură pe ea, pe măsură ce începe să se maturizeze, iar Vincent Macaigne, actor minunat de comedie te face să râzi fără să spună ceva, doar prin nonverbal. Personajul său (Guy) e capul răutăților într-una dintre scenele cele mai nebune ale filmului, cea în care personajele prezentului traversează timpul pentru câteva schimburi de replici nu chiar ortodoxe cu artiștii celebri din Belle Epoque.

Pe lângă regie, imagini fermecătoare și actori grozavi, filmul integrează muzica Parisului de ieri și de azi și o poveste de dragoste pentru fiecare timp al personajelor sale, una care așteaptă îndelung răbdătoare, asemenea unei cârpe pe care un pictor anonim trage câteva linii de vopsea neștiind că acolo e viitorul său și al artei, să fie descoperită de o minte curioasă.

Dacă urmăriți Răsfoiala de măcar de câteva luni, poate că ați citit postarea în care ceream “Nu ne mai bubuiți”. Vorbea despre filme care mizează pe șoc și violență pentru a trezi și produce Ceva în spectatori. “Culorile timpului” este exact la polul opus. Folosește tot ce are mai frumos umanitatea – capacitatea de a ierta, muzica, umor de bun simț, frivolitatea și tablouri care au schimbat istoria artei – pentru a cuceri publicul. Mă consider răzbunată și alinată de Klapisch, după un an în care am văzut prea multe filme create de regizori care țin să ne cutremure cu adevărul despre urâțenia omenească. Când adevărul despre oameni este că pot fi deopotrivă, în aceeași zi, urâți și frumoși.

De neratat acest film de Crăciun, după Crăciun, faceți-vă timp pentru el. Deopotrivă cu povestea inedită și haioasă, este o reverență minunată adusă artelor vizuale și o experiență de cinema cu adevărat remarcabilă.

Recomandare de carte

Dă-i înainte cu Răsfoiala

TOP GAUDEAMUS 2025 Cele mai bine vândute cărți la marile edituri

EXCLUSIV Cristian Mungiu: „Nu e niciun montaj în viață. Trebuie să trăiești fiecare moment dezagreabil și lipsit de glorie.”

FRAGMENT Mereu cu gândul la ea, Jean – Baptiste Andrea. Roman distins cu Premiul Goncourt 2023.