„Cred că relațiile de familie sunt complicate și diferite pentru fiecare dintre noi. Nu există vreun plan pe care să-l urmezi. La un moment dat, ajungi să descoperi că părinții tăi sunt adesea diferiți de imaginea pe care o aveai despre ei. Eu, de exemplu, am aflat multe despre tatăl meu abia după ce a murit. E unul din acele lucruri care-ți scapă”.
L-am lăsat pe Jim Jarmusch să prezinte el însuși “Mamă tată soră frate”, pentru că l-a rezumat perfect. Filmul câștigător al Marelui Premiu la festivalul de Film de la Veneția de anul trecut este un triptic tulburător despre ce au ajuns să însemne relațiile de familie într-o societate fără credință și valori cardinale, consumată de consumerism.
De fiecare dată când cumperi o carte via Răsfoiala, generezi un mic comision care ne ajută să ne continuăm munca. Cu doar un click, spunem împreună lumii că Noi Credem în Carte. Credem în tihna refugiului în care ne adăpostește, în freamătul minții care ne îndeamnă să descoperim totul, în bucuria și râsul cu care ne alină, în puterea ei de a lucra în inimile și mințile noastre pentru Bine.
O panoramă asupra familiei (occidentale?) și a rămășițelor ei simbolice.
Povestea care deschide filmul e despre Tata, a doua este despre Mama și ultima, ghici? În ce mă privește, m-am bucurat îndeosebi de prima, care mi se pare că explorează și ilustrează limpede distanța dintre părinți și copii. Acea zonă complet necunoscută care nu e traversată vreodată, în anumite cazuri și familii. Aici Adam Driver joacă rolul fiului – probabil de aceea mi-a plăcut mai mult decât următoarele – că îmi place mult actorul. Alături de el, Tom Waits, face un rol excelent de Tată – vulpoi bătrân.
Doi frați merg într-o vizită grăbită la Tata, care trăiește într-o zonă aparent izolată aparent singur. Jarmusch a ilustrat cu pricepere diferența dintre cine cred copiii (adulți) că sunt părinții lor versus cine sunt cu adevărat sau în intimitate, dincolo de prejudecățile noastre. Nu putem să-i vedem sau nu suntem interesați să știm mai multe despre cine sunt, refuzăm să privim altceva decat chipurile lor de părinți.
Este savuroasă scena în care fiica își descoase Tatăl “De unde ai acest balansoar frumos?”, iar el răspunde cu seninătate și dezinvoltură – “De la un prieten”. Ambii conștienți că nu există nici un pic de adevăr în schimbul de replici, își văd de conversație mai departe fără a insista. Cam așa cum se întâmplă uneori, în familie, atunci când părinții ne ascund lucruri, iar noi acceptăm tacit dreptul lor la intimitate. Prima parte din film este și cea care folosește mai mult umorul, comicul de situație.
Posibil ca al doilea segment, în care cunoaștem o Mamă și pe fiicele ei (una dintre ele Cate Blanchett, delicioasă în rolul fetei bune) venite tot într-o vizită strident de protocolară, la ceai la Mama, să mă fi enervat pentru că râcâie niște răni. Sentimentul pe care-l ai, pe măsură ce acțiunea se desface lent și previzibil, este că cele două femei sunt acolo din obligație și n-au un interes real față de mama lor și viceversa, lucru care mi se pare teribil. Să ajungem atât de detașați, de înstrăinați de ai “noștri”, încât să ne purtăm cu ei ca și cu niște cunoștințe față de care trebuie să facem frumos o vreme, uitându-ne regulat, dar cu oarecare nerăbdare la ceas și așteptând să scăpăm de corvoadă.
| PROMOȚIILE ZILEI | |
 | Cupon LIB20CITIM |
 | Winter Sales -90% reducere |
 | -15% EXTRA |
 | Lichidare -90% |
 | SNOW20 -20% cărțile despre iubire |
 | -50% la cărțile editurii |
 | -50% Young art |
Pe de altă parte, scena mi s-a părut prea regizată (condusă, periată, trasă ușor de păr), deși verosimilă pentru societatea britanică care ține (presupun) la ritualurile de familie mai mult decât la oamenii din ea și poate chiar și pentru alte nații nordice. Dar neasemănătoare cu ce se întâmplă într-o familie obișnuită românească. Poate că idealizez mămoșenia tipică la noi, dar în familiile românești mamele (și nu doar ele) se dau peste cap de trei ori ca să te facă să te simți confortabil, hrănit, iubit, îți oferă șapteșpe feluri de mâncare unele gătite pe loc la cerere, încearcă să-ți bage pe gât conserve făcute în casă la plecare, știu eu ce prosopele cumpărate recent și eventual îți pasează bani. În familiile portretizate de Jarmusch acest tip de relație nu există – respectiv nu în această direcție dinspre părinte către copii.
În ultima parte, vedem povestea a doi frați gemeni care rememorează diverse lucruri despre părinții lor. Par să aibă o relație destul de strânsă, iar chimia lor te face să te gândești că poate uneori “familie” este acel om din ea care te aude, te pricepe ca niciun altul și e cumva pe aceeași lungime de undă. Și poate că asta e tot ce avem nevoie – un singur om care să ne fie aproape, prezent și receptiv.
Tripticul lui Jarmusch te pune pe gânduri referitor la “meseria” de părinte și surprinzătoarele și sau ingratele ei rezultate umane. La felul în care conexiunile profunde și semnificative pe care le avem cu părinții și copiii ajung, înfinal, să se erodeze atât de mult încât din ele rămâne doar un ritual sau câteva, o reiterare în buclă a unei intimități pierdute. Mesajul de bază pare să fie că relațiile de familie au fost înlocuite de o butaforie, de o memă a lor. Voi ce credeți, așa e? Așa e oare în Occident sau e o viziune strict subiectivă?
“Tată, mamă, soră, frate” e un film de atmosferă care vorbește spectatorilor prin obiecte, detaliile de finețe, subtilități, imagini, absențe și tăceri, mai mult decât o fac personajele. Poate și pentru că, în familie, se spune fie prea mult fie prea puțin despre intimitatea fiecăruia, iar așteptările sunt adesea departe de realitate. Există mereu un decalaj între cine suntem pentru părinții noștri și viceversa. Nu sunt ușor de urmărit scenele prelungi în care tatăl și copii nu par să aibă ceva adevărat sau spontan să-și spună ori mama și fetele ciripesc nimicuri pe deasupra ceștilor cu ceai, ascunzând cu abilitate adevăratele lor preocupări, iubiri, vieți. “Totul e un teatru regizat perfect” – la care consimțim, căci doar atâta avem. L-aș recomanda îndeosebi celor care merg la cinema nu pentru poveste, ci pentru cinema – imaginile și scenografia sunt fermecătoare, la fel echilibristica fină a actorilor, a regiei care leagă replicile bine lustruite și gesturile, priviri care vorbesc mai clar decât cuvintele.
“Tată, mamă, soră, frate” a intrat în cinematografe vineri, 26 decembrie, distribuit de Bad Unicorn.
Recomandare de carte
Înțepătura de albină, romanul nominalizat pe lista scurtă la Booker Prize 2023, este “perechea” literară a filmului lui Jim Jarmusch. Are tot atâtea personaje, cu diferența că ele formează o familie unică și în același timp deloc unică, dacă o privim prin lentila indiferenței cu care membrii ei ajung să se trateze unul pe altul. O carte revelatoare și tulburătoare deopotrivă, un roman strălucitor despre greșelile pe care nu le mai putem îndrepta.
Dă-i înainte cu Răsfoiala
EXCLUSIV Top cele mai bune cărţi ale anului 2025 în Occident
rasfoiala.com 