Despre memoriile celebrităților, cum este și Hai c-am reușit puștiule, de Anthony Hopkins, se spune că sunt “o mărturie onestă”, o carte de “o sinceritate dezarmantă”, o biografie “plină de onestitate”. “Actorul își spune povestea sincer”, scrie pe coperta din spate a cărților de memorii. Între toate câte s-au publicat vreodată, autobiografia lui Sir Anthony Hopkins se distinge nu pentru că spune adevărul, ci prin faptul că spune adevărul fără să-și menajeze și amenajeze imaginea publică.
De fiecare dată când cumperi o carte via Răsfoiala, generezi un mic comision care ne ajută să ne continuăm munca. Cu doar un click, spunem împreună lumii că Noi Credem în Carte. Credem în tihna refugiului în care ne adăpostește, în freamătul minții care ne îndeamnă să descoperim totul, în bucuria și râsul cu care ne alină, în puterea ei de a lucra în inimile și mințile noastre pentru Bine.
A fost greu, dar dificil – O să fii bine! O să fiu bine!
Poate și datorită faptului că a ajuns la o vârstă venerabilă, la care sinceritatea pare a fi o alternativă ușoară – aparent nu mai ai multe de pierdut arătându-ți slăbiciunile, celebrul laureat Oscar nu se ferește să facă destăinuiri care nu-l cinstesc. M-a mirat și nu m-a mirat alegerea, căci e în consonanță cu personalitatea lui. Nu oricine ar fi avut ceea ce e necesar pentru a juca un psihopat canibal, astfel încât să-l facă admirabil – un curaj și o integritate ieșite din comun!
Anthony Hopkins, pe care ni-l amintim mai ales datorită partiturii Hannibal Lecter din formidabilul Tăcerea mieilor, face în cartea sa de memorii, Hai c-am reușit puștiule, o mărturie la care nu te aștepți de la cineva care a trăit și s-a hrănit o viață cu admirația publicului. Aceea că principalul motor al devenirii sale profesionale nu a fost sprijinul celor apropiați, ci tocmai lipsa acestui sprijin, lipsa empatiei, răutatea absurdă cu care s-a confruntat încă din copilărie – acasă, la școală și în micul oraș galez în care a crescut, Talbot. Și mai ales răutatea proprie – generată de faptul că i se reamintea constant că “ceva e în neregulă” cu el. Chiar și mai târziu – în diverse momente ale debutului vieții de actor, totul a început greoi, împiedicat, autosabotat. Anthony Hopkins se descurca greu la școală, din cauza dislexiei nediagnosticate și evident netratate, dar și datorită personalității sale, fiind catalogat adesea drept un băiat încet.
Cu atât mai uimitor și mai instructiv este modelul pe care ni-l oferă, pentru că Hopkins nu era doar dislexic, ci în același timp o mașină de memorat fantastică – datorită acestei calități a reușit să-și învingă slăbiciunea. Înverșunat de experiențele timpurii care i-au marcat copilăria și imaginea despre sine – pe care orice copil și-o formează foarte devreme prin oglindirea în cei apropiați, micul Anthony și-a dezvoltat o manieră contraproductivă de a rezista atacurilor venite din partea adulților. N-o s-o dezvălui, mai ales că, deși nu știți asta, o cunoașteți, căci a fost folosită în rolurile emblematice (și cu alte ocazii, descrise în carte).
Este partea care impresionează cel mai mult în memoriile lui Anthony Hopkins – acest start în viață și în carieră extraordinar de dur. Desigur, nu este primul om care a avut parte de o copilărie nefericită, dar este unul dintre puținii care vorbesc fără ranchiună și patimă despre oamenii care l-au determinat să se încuie într-o cameră lăuntrică păzită strașnic și să-și construiască o citadelă a determinării de a reuși. Povestește ce a trăit de la distanță, cu seninătatea unui ascet, fără să se victimizeze, deși tentația de a dramatiza trebuie să fie mare pentru cineva care a făcut din dramă o meserie.
Hopkins se uită înapoi fără mânie și arată cum toate jignirile, umilințele și obstacolele l-au îndârjit. Vorbește mult despre ambiția amestecată cu revoltă (o să vă arăt eu vouă) care creștea în el. De acolo vine și titlul cărții, de la bucuria și satisfacția cu care-i vorbește copilului neîncrezător care a fost odată. Din determinarea de a le arăta celor care l-au subestimat și predestinat eșecului, care au încercat să îl înghesuie într-un colț și să-l facă să creadă că nu este bun de nimic, că va reuși – în ciuda profețiilor lor. Și-a făcut pavăză și drum înainte din încurajările celor care au văzut în el această determinare și talent, în ciuda inerentelor defecte:
O să fii bine! O să fiu bine!
Și iată-l azi pe puștiul încet la minte. Este unul dintre cei mai îndrăgiți actori ai planetei, cu repertoriu de spectacole și o filmografie impresionante, o mulțime de premii și o mulțime de oameni care îl admiră pentru disciplina, reziliența, autenticitatea, umorul și integritatea lui, care transpar aproape în fiecare rol. Pe lângă onestitatea care nu face rabat de la nimic pentru a formula un adevăr mai mare decât adevărul șchiop al vieții sale, mai există un lucru care-l caracterizează și care distinge autobiografia lui Anthony Hopkins de memoriile celebrităților.
Economia de senzațional
Actorul a selectat din întreaga experiență de viață evenimente pe care le consideră important de împărtășit cu lumea și, din carieră, rolurile cele mai relevante, lăsând în umbră, ascunse, anumite aspecte. O mare parte din carte este o traversare a carierei actoricești, începând de la primele audiții și primele studii dramatice și terminând cu roluri recente, scopul fiind acela de a oferi îndrumare și o perspectivă realistă celor pasionați de actorie.
Mi-a plăcut că nu a încercat să îndese în pagini cu de-a sila ori de dragul senzaționalului vedete, iubite și evenimente uluitoare. Atunci când citesc memoriile unui actor, mă interesează în special viața din culise, ce nu se vede pe scenă. Deși îmi face plăcere să citesc amănunte despre viața personală, prefer să aflu mai multe despre pregătirea rolurilor, munca de echipă sau reușita imprevizibilă a unui film care s-a făcut cu dificultate. Hopkins a dedicat mai bine de jumătate de carte rolurilor emblematice, cum este cel din Omul elefant sau cel din Tăcerea mieilor, experienței sale și sfaturilor primite de la actori celebri – sfaturi pe care le transmite astfel celor care vor să-i calce pe urme.
A treia temă și cea mai importantă temă pentru el e alcoolismul. Anthony Hopkins a ajuns alcoolic la puțină vreme după ce a început să joace teatru, în Marea Britanie. S-a confruntat aproape jumătate de viață cu probleme grave cu alcoolul, care i-au afectat munca și viața personală. Este una dintre părțile care impresionează cel mai tare în mărturia sa – renunțarea la consum. Determinarea sa extraordinară de a scăpa de alcoolism și felul în care sobrietatea i-a schimbat perspectivele și oportunitățile profesionale. Am admirat întotdeauna la el o conduită care acum, după ce i-am citit cartea, se dovedește a fi luciditatea continuă – neîntreruptă de petreceri distructive. Postura, privirea, gesturile sale vădesc multă cumpătare, multă atenție, un control desăvârșit al minții și al corpului. Nu este posibil să ai asemenea control asupra performanței tale, dacă ești sub influența oricărei substanțe. E posibil să joci, să muncești, dar nu să faci istorie.
“Cunoșteam mulți actori cărora le spuneam alcoolici funcționali – erau rangă de beți, dar când intrau într-un rol, se dezmeticeau suficient cât să joace. Și, de cum își terminau treaba, se apucau la loc de băut. Eram înconjurat de oameni care, ori de câte ori nu aveau de lucru, se făceau praf.
Uneori însă, granița dintre muncă și pauză putea să se estompeze. Am făcut la un moment dat un film, o peliculă groaznică, undeva pe la începutul anilor 1970.
Vorbeam cu un actor care juca împreună cu mine și i-am spus:
– Nu-mi amintesc când am filmat scena aia.
La care el mi-a răspuns:
– Nici eu.
Am ajuns la concluzia că nimeni din filmul ăla nu-și amintea nici măcar un minut din filmare. Fusesem cu toții beți până în pragul leșinului.
*
“Faptul că m-am lăsat de băut m-a schimbat ca actor. Înainte, credeam că eu sunt șeful. Dar recunoașterea faptului că am nevoie de ajutor a fost o experiență care m-a smerit. Prima mea slujbă “pe uscat” a fost în Europa, unde am jucat rolul locotenent-colonelului John Frost, în filmul despre al doilea Război Mondial “Un pod prea îndepărtat”. Într-una dintre scene, soldații germani încearcă să i se predea lui Frost, iar el le spune să se ducă dracului. Într-o alta, personajul meu confiscă politicos o casă. Pe toată durata filmărilor, am avut o experiență extra-corporală, întrebându-mă: Cum dracu de mai trăiesc?”
Asemenea volumului de memorii al lui Matthew Perry (din serialul Friends), care a apărut tot la editura Nemira, cartea lui Anthony Hopkins este un testimonial despre ravagiile pe care le face consumul de substanțe, care poate fi citit și ca îndrumar pentru oameni care s-au rătăcit și cred că trăiesc mai bine consumând. Evident, nu putem și nu vom învăța din experiențele altora, dar atunci când citești o carte cum este Hai c-am reușit, puștiule, în timp ce te confrunți cu dependența, mai pui o cărămidă în zidul pe care trebuie să-l clădești între sinele sănătos, care-ți vrea binele, și partea ta întunecată, care altfel te va distruge.
“Orgoliul e criminal. E creatorul, dar e și ucigașul. Am ajuns într-un moment în care sunt dezgustat de orice demonstrație de misecuvenism și sunt fascinat că am putut să trăiesc așa atât de multă vreme. Am făcut un schimb de mailuri cu Ryan Holiday, un tânăr genial din Texas, care a scris cartea Inamicul este egoul. I-am spus că nu simt că am făcut prea multe alegeri în viața mea; simt că nu eu sunt persoana de la volanul mașinii.”
Și pentru că am vorbit de partea întunecată, cea mai valoroasă lecție despre Anthony Hopkins și despre viață, pe care am luat-o din autobiografia sa, este să acceptăm acea parte din noi de care nu suntem mândri. Să vorbim despre ea fără rușine și fără teama că vom fi judecați (oricum vom fi judecați!), pentru că, doar asumându-ne în integralitate identitatea proprie, putem să facem pace cu noi înșine și să trăim viața din plin, cum scrie pe tăblițele decorative pe care ni le atârnăm prin restaurante, pe terase și pe casă, carpe diem! Să putem să ne bucurăm de viață conștienți, cu bucurie, nu prin mijlocirea senzațiilor false induse de substanțe.
Deloc neglijabil, se poate citi printre rânduri că pentru scrierea cărții, Hopkins a apelat cel mult la îndrumarea unui editor. Faptul că a scris singur această carte, cu mâna lui, și că nu a făcut ceea ce era justificat și de asemenea cinstit – să apeleze la un ghost writer care să facă din ea un thriller captivant, o face de două ori mai valoroasă. Este încă o dovadă de caracter. Omul Anthony Hopkins s-a deschis în fața celor care-l prețuiesc, fără menajamente și paveze, la fel cum o face atunci când urcă pe scenă sau intră la filmare – cu bărbia sus, cu îndrăzneală și o privire care te furnică!
Hai că am reușit, puștiule! a reușit ceea ce nu credeam că e posibil. Să mă apropie și mai tare de gigantul cinematografiei care este Hopkins, căci ceea ce bănuiam despre el s-a adeverit. Autobiografia sa e remarcabilă datorită confesiunilor needitate, vulnerabilizării benevole care nu poate avea alt scop decât căutarea unei conexiuni veritabile cu cititorul. Am admirat că și-a păstrat secretă intimitatea relațiilor și sentimentul de împăcare cu sine – trăsături de caracter către care nu putem decât să aspirăm împreună, martori acum ai unei vieți deopotrivă remarcabile și atât de obișnuite prin dificultatea și neputințele ei!
La 87 de ani, mi s-ar părea incredibil de ciudat să-mi odihnesc prea mult picioarele pe balustrada verandei, holbându-mă la nirvana sau la buricul meu. Aș înnebuni. E cea mai bună perioadă să te trezești în fiecare zi, să te uiți la cer și să spui: Bună dimineața, lume! Iată-mă din nou, mai tânăr că acum nu voi fi niciodată. Hai să ne distrăm și azi!
În ianuarie 2025, când această carte mergea la tipar, eu și Stella ne-am pierdut casa în incendiile din Pallisades. Nu era o casă impozantă, dar erau câteva lucruri la care țineam. Acum au dispărut. Așa, și? Până la urmă totul dispare. Tot înainte! Probabil o să hoinărim, așa cum am făcut de fiecare dată. I-am spus bunicului că vreau să mă fac hoinar. Cred că mi-a ieșit și a fost o viață tare bună.
Gen: Nonficțiune, Memorii
Autor: Anthony Hopkins
Traducătoare: Silvia Nastasie
Editura: Nemira
Colecția: Orion
An apariție: 2025
Editie: Necartonată
Format: 200 x 130 mm
Nr. pagini: 320
Dă-i înainte cu Răsfoiala
TOP 15 cărți de vacanță, de citit în iarna lui 2025. Selecție din toate genurile.
FRAGMENT Anthony Hopkins, “Hai că am reușit, puștiule.” Autobiografia.
Exclusiv Top cele mai bune carti ale anului 2025
rasfoiala.com 
