Răsfoiala vă poftește la un fragment din romanul Până la ultima pagină, de Moira Macdonald, apărut recent la editura TREI în colecția Fiction Connection, în traducerea Andreei Florescu. Cartea este un omagiu ludic adus prieteniei, poveștilor de dragoste și lucrurilor uitate între paginile cărților dragi.

Singuratica April lasă un bilet nesemnat într-o carte pentru Westley, librarul cu zâmbet
blând de la librăria din cartierul ei. Destinul are însă alte planuri. Cartea și biletul ajung la Laura, o mamă singură și ocupată, după ce o cumpără, și ajunge să creadă că mesajul era pentru ea.

„Deși există și idile care se conturează, povestea principală este, înainte de orice, despre curajul necesar pentru a trăi viața pe care ți-o dorești… O lectură încântătoare pentru pasionații de cuvântul scris și pentru oricine a sperat vreodată să găsească dragostea într-o librărie.“

– Kirkus Reviews

Fragment “Până la ultima pagină”, Moira Macdonald

5

Westley

Când Westley era mic, îi plăcea la nebunie să meargă singur prin tot felul de locuri. Încă de la o vârstă fragedă, o implorase pe mama lui să‑i permită să se ducă singur în parc sau la bibliotecă; ea îl lăsa fără tragere de inimă, după ce insistase să se țină după el de câteva ori ca să se asigure că lua deciziile corecte. Lui Westley îi plăcea să stea cuminte pe o bancă în parc sau pe un scaun la bibliotecă și să se uite la oameni, inventând povești despre viața lor pe care și le spunea lui însuși. Era mai mult decât mulțumit cu propria viață — în co­pilărie, căminul lui fusese liniștit, sigur și plăcut, iar el își petrecuse zilele în bula pe care o ocupă copiii iubiți și arătoși —, însă era fascinat de alți oameni. Cum a ajuns bona cea tânără, care se îngrijește istovită de niște gemeni mici, să aibă acea slujbă și oare îi place? Oare bătrâna bibliotecară, despre care mama lui Westley spu­nea că lucrează acolo de când lumea, avea o cameră plină cu cărți care o aștepta acasă sau îi era suficient să‑și petreacă toată ziua în mijlocul lor? Oare bărbatului care vinde popcorn în chioșcul din parc îi mai place popcornul?

Mai are și în prezent obiceiul de a‑și spune povești despre alții; în momentele liniștite de la muncă, mereu se uită lung la clienți, întrebându‑se ce se întâmplă în viața lor de au venit tocmai acum la librărie. Dar în această zi de marți n‑a avut parte de momente liniștite. Librăria fremăta, dacă prin freamăt se înțelege că An­drew își scutura mătreața de pe sacoul vintage, iar Julia aranja grăbită cărțile deja aranjate perfect pe rafturi și arunca priviri amenințătoare către doi copii mici, a căror mamă le permisese să împartă un croasant la secțiunea de cărți cu poze. Venea un vânător de locații, după cum fuseseră anunțați, ca să facă ce făcea un vâ­nător de locații. Entuziasmul Juliei era atât de mare, încât Westley se întreba dacă nu cumva era vorba de mai mult decât ce i se spunea. Julia părea să‑și închipuie procesul drept unul plin de farmec; fără îndoială că sa­vura sintagma „vânător de locații“ și reușea cu măiestrie să o strecoare în aproape fiecare propoziție pe care o ros­tea. Westley, având în vedere cunoștințele lui limitate despre filmele vechi, își închipuia un soi de persoană în vârstă, à la Cary Grant, într‑un trenci, cu ochelari de soare și vorbind repede, în timp ce arată teatral cu degetul spre tot felul de lucruri, înconjurat de un public care‑i soarbe cuvintele.

Așa cum se întâmplă adesea, realitatea vânătorii de locații s‑a dovedit a fi mult mai puțin convingătoare de­cât ideea. Puțin după ora 10, un bărbat între două vârste, cu o geacă de piele care părea dezamăgită de purtătorul ei, a intrat în librărie și s‑a uitat în jur cu o expresie care sugera atât anticipare, cât și oboseală. Westley l‑a ur­mărit cu privirea de la recepția lui, curios să vadă cum funcționează acest element din industria filmului. Seattle  era, bineînțeles, foarte departe de Los Angeles, dar dacă Donna Wolfe dorea să‑și turneze filmul aici, asta trebuia să însemne ceva, nu?

Raven l‑a întâmpinat la recepția din față.

— Vă pot ajuta să găsiți ceva? l‑a întrebat ea, cu un zâmbet larg.

De vreme ce zâmbea atât de rar, efectul a fost unul puțin cam tulburător, s‑a gândit Westley, ca o poartă ruginită care se deschide cu o oarecare ezitare.

— Ar trebui să mă întâlnesc cu… Julia Nakamura, a răspuns bărbatul, consultându‑și telefonul în privința numelui.

Tonul său sceptic indica faptul că nu considera în­tâlnirea o idee bună, dar că, în orice caz, era hotărât să o facă și pe asta.

Julia, apărând de nicăieri, ca invocată de un efect special de la Hollywood (avea un fel al ei straniu de a se furișa care îl speria adesea pe Westley), s‑a prezentat plină de entuziasm și a dat mâna cu bărbatul. Numele vânătorului de locații s‑a dovedit a fi, dezamăgitor, Al. Farmecul vizitei se risipea cu fiecare clipă.

— Rafturile astea pot fi mutate? a întrebat‑o Al pe Julia în timp ce mergeau prin librărie, dar nu a așteptat să‑i și răspundă.

— Ferestrele au obloane?

— Există o modalitate mai puțin gălăgioasă de a face cafea?

— Librăria are aer condiționat?

— De ce nu?

— E flexibil modul în care e amenajată cafeneaua? De exemplu, ați putea muta tejgheaua aici?

— Aveți cărți în culori mai aprinse?  

— Aveți și angajați pe care am putea să‑i folosim în fundal? De exemplu, nu știu, unii mai tineri?

Când a trecut prin dreptul biroului‑recepție de cărți vechi, Al s‑a oprit și l‑a privit lung pe Westley, care pre­tindea că are treabă la calculator pentru a evita contac­tul vizual. Din păcate, nu și‑a dat seama că Al îi putea privi ecranul calculatorului, pe care era deschis e‑mailul personal al lui Westley și care momentan înfățișa mai mulți pantaloni de vară de la Gap. (Westley încercase mai devreme să se dezaboneze, ajungând încet‑încet să înțeleagă că era imposibil să ieși din relația cu Gap bazată pe e‑mailuri.) Simțind căutătura lui Al, Westley a ridicat privirea și i‑a zâmbit timid.

— Salut! Ah… vă pot ajuta cu ceva?

PROMOȚIILE ZILEI
	-50% la 1000 de titluri
	35 de ani Nemira -90% reducere
	-15% EXTRA
	Ziua Națională a Lecturii -80%
	-50% cărți de dragoste
	-20% EXTRA
	-20% la Memorii – Jurnale Humanitas

Al l‑a privit mai mult decât a crezut Westley că e ne­cesar. Tăcerea a devenit stânjenitoare. În cele din urmă, Al a răspuns:

— Te superi dacă… Scuză‑mă, cum te numești?

— Westley. Westley Richardson.

A urmat o pauză. Mereu urma o pauză când oamenii, mai ales cei care în 1987 mergeau la cinematograf, fiind tineri și impresionabili, auzeau numele lui Westley.

— Westley ca în File de poveste?

— Da.

— Cel care spunea mereu „După cum dorești“, nu?

— Da.

Numai prin simpla putere a voinței a reușit Westley să nu‑și dea ochii peste cap.

— Excelent, a bălmăjit Al ca pentru sine. Îmi place la nebunie! Westley, ai mai jucat în vreun film?

Asta era o întrebare neașteptată.

— Nu.

— Ți‑ar plăcea să joci într‑unul?

— Ei bine, nu sunt tocmai actor… a răspuns Westley confuz.

Al a zâmbit răbdător.

— Nu, nu. Mă gândeam să apari în fundal, făcându‑ți treaba. Poate o replică, două. Ai… înfățișarea potrivită.

— Înfățișarea? a repetat Westley, netezindu‑și stânjenit cămașa din flanel și rugându‑se să nu‑i fi rămas firimituri în barbă.

— Întocmai! Îți facem un contract. O să primești o plată modică în schimbul permisiunii de a‑ți folosi înfățișarea etc., vei citi toate detaliile. Filmările încep peste două săptămâni. Nu trebuie să înveți nimic, trebuie doar să‑ți faci treaba.

I‑a întins lui Westley o mână cu unghii îngrijite.

— Mulțumesc.

Julia, care urmărise toată scena cu o expresie de extaz, a scos un strigăt mut după ce Al a întors capul, a remarcat Westley; n‑o mai văzuse pe Julia atât de entuziasmată de câțiva ani, din ziua în care unul dintre tweeturile ei fusese apreciat de către Roxane Gay. În regulă, deci fusese de acord — în fine, nu chiar, dar asta nu mai părea să conteze — și urma să apară într‑un film. Ciudat; chiar își dorise să se întâmple ceva, iar acum avea să se întâmple.

Dă-i înainte cu Răsfoiala

TOP 15 cărți de vacanță, de citit în iarna lui 2025. Selecție din toate genurile.

FRAGMENT Jacaranda, de Gaël Faye

Recenzie Teoria Let Them, de Mel Robbins. Pansament pentru nevoia obsesivă de control.