Richard Flanagan este singurul scriitor australian desemnat câștigător al premiului Baillie Gifford pentru nonficțiune, pentru fermecătorul melanj de specii literare Întrebarea 7, și primul din țara sa care are cele mai prestigioase premii literare din Marea Britanie, inclusiv premiul Booker pentru ficțiune, pentru romanul O cale îngustă spre nordul îndepărtat, cea mai tradusă dintre cărțile sale. La invitația ziarului The Guardian, autorul vorbește despre cărțile de suflet, dar și despre cele care i-au creat dificultăți.
De fiecare dată când cumperi o carte via Răsfoiala, generezi un mic comision care ne ajută să ne continuăm munca. Cu doar un click, spunem împreună lumii că Noi Credem în Carte. Credem în tihna refugiului în care ne adăpostește, în freamătul minții care ne îndeamnă să descoperim totul, în bucuria și râsul cu care ne alină, în puterea ei de a lucra în inimile și mințile noastre pentru Bine.
Cea mai timpurie amintire de lectură
Mama îmi citea cartea Vântul prin sălcii de Kenneth Grahame – și o citea iar și iar, pentru că îmi plăcea cartea foarte mult și o iubeam pe mama. Aveam probabil trei ani. Locuiam într-un mic oraș minier în mijlocul pădurii tropicale. Ploua mereu, iar ploaia bătea în acoperișul de tablă. Până în ziua de azi, acesta este sunetul pe care îmi doresc să-l aud când mă relaxez citind o carte – o voce în întunericul furtunos care îmi amintește că nu sunt singur.
Cartea mea preferată în copilărie
Cărțile erau o odisee în care mă pierdeam și mă regăseam, cu noi preferințe înlocuite constant de noi surprize. Mai degrabă decât o carte preferată, aveam un loc preferat: biblioteca publică locală. M-am bucurat de o cantitate inestimabilă de literatură de proastă calitate, începând cu benzi desenate și aventurându-mă încet în western-uri ieftine și SF de proastă calitate, până la literatura minunată de carnală a lui Harold Robbins, Henri Charrière, Alistair MacLean și Jackie Collins, virând haotic spre misterele atrăgătoare ale lumii adulte.
Cartea care m-a schimbat în adolescență
Străinul, de Albert Camus. Nu mi-a oferit însă o revelație ca în Damasc. Aveam 11 ani. Am absorbit-o așa cum ai absorbi o bombă cu submuniție neexplodată.
Cartea care mi-a schimbat perspectiva
Când aveam 27 de ani și lucram ca portar pentru consiliul local, numărând vizitatorii expozițiilor, citeam cu tot mai multă febrilitate Metamorfoza lui Kafka, pe care trebuia să o țin ascunsă sub masa la care stăteam, echilibrată pe genunchi. O familie care își părăsește fiul pentru că s-a transformat într-un gândac uriaș, iar după moartea lui se minunează de vitalitatea și frumusețea fiicei lor? Mi-am dat seama că scrisul poate face orice și că, dacă nu încearcă, nu valorează nimic.
Cartea care m-a făcut să vreau să devin scriitor
Niciuna anume, dar a existat un scriitor care mi-a sugerat că ar fi posibil ca eu – aflat atât de departe de orice– aș putea deveni scriitor. Acel scriitor a fost William Faulkner. Părea, ei bine, tasmanian. Mai târziu am descoperit că în America Latină părea latino-american, iar în Africa african. Era și francez. Cu toate acestea, nu și-a părăsit și nu și-a abandonat niciodată orașul natal, Oxford, Mississippi, ci l-a transformat în subiectul său. Acum câțiva ani, am fost numit cetățean de onoare al orașului natal al lui Faulkner. M-am simțit ca acasă.
Cartea sau autoarea la care m-am întors
Când eram tânăr, Thomas Bernhard mi se părea un autor aspru, chiar neplăcut. Dar poate că râsul său fals, repulsia sa instinctivă față de putere și furia sa ca un imn păgân sunt relevante pentru vremurile noastre.
Cartea pe care am recitit-o
În cei mai mulți ani, O singurătate prea zgomotoasă de Bohumil Hrabal, uman și profund amuzant; și Anna Karenina, cam la fiecare zece ani, în decursul care descopăr că nebunul conte Lev a scris din nou un roman complet diferit și chiar mai uimitor decât cel pe care l-am citit ultima dată.
Cartea pe care n-aș mai putea să o citesc vreodată
Când am fost rugat să vorbesc în Italia despre romanul comic preferat, am recitit Scoop de Evelyn Waugh. A fost o experiență stranie. Dezamăgirea mea fundamentală era față de mine însumi, ca și cum tocmai mi-aș fi pierdut o mână sau un picior și, dacă mă uitam pur și simplu în jur, reapărea. Nu a apărut.
Cartea pe care am descoperit-o mai târziu în viață
Marii stiliști scriu rareori romane grozave. Marguerite Duras, o revelație recentă pentru mine, a fost o excepție. Pentru ea, stilul și povestea sunt indivizibile. Cele mai bune cărți ale ei sunt feroce, senzuale, directe – și totuși, în cele din urmă, misterioase. Tocmai am citit și toate romanele minunate ale lui Carys Davies, care merită un public mult mai larg.
Cartea pe care o citesc în prezent
Memoriile lui Konstantin Paustovsky, Povestea unei vieți (n.r. indisponibilă în română) în care autorul întâlnește un om sărac, dar fericit, în Moscova înfometată a anului 1918, care are o mică grădină. „Există tot felul de moduri de a trăi. Poți lupta pentru libertate, poți încerca să recreezi umanitatea sau poți cultiva roșii.” Dumnezeu primește Geneza. Istoria îl primește pe Lenin. Literatura îi primește pe cultivatorii de roșii.
Lectura mea de confort
În ultima vreme, în epoca noastră a prevestirilor sumbre, am revenit la bucuria năzdrăvană din Viața lui Samuel Johnson de James Boswell: „Nu există nimic care să merite efortul de a câștiga, în afară de râsul și dragostea prietenilor.”
Din opera autorului australian, în limba română a apărut recent extraordinarul volum de nonficțiune Întrebarea 7, pe care l-am recenzat pe Răsfoiala. Volumul a fost distins cu premiul Baillie Gifford, pe care Flanagan l-a refuzat, cerând ca, mai degrabă, compania care îl sponsorizează să ia măsuri reale pentru protejarea mediului, temă importantă pentru scriitorul care a crescut în mijlocul naturii, departe de orice.
Dă-i înainte cu Răsfoiala
BOOKFEST 2025 TOP bestselleruri la marile edituri
rasfoiala.com 