Răsfoiala vă invită să citiți un fragment din romanul multipremiat în Franța “Ilaria sau fuga de nesupunere”, de Gabriela Zalapi, proaspăt apărut la editura Trei, în traducerea Cristinei Roxana Zaharia. Cartea, care spune povestea unei fete răpite de tatăl ei și a fugii lor prin Italia anilor 80, a fost primită cu entuziasm de critica și cititorii din Franța, fiind distinsă printre altele cu Prix Femina de Lycéens.
„Dacă ne gândim la Lolita lui Nabokov, recunoaștem și aici gestul unui adult atotputernic care scoate o ființă vulnerabilă din lumea copilăriei, forțând-o să intre în lumea lui, alcătuită din durere, alcool și jazz. (…) Un roman tulburător despre maturizare, susținut de proza senzorială și rafinată a Gabriellei Zalapì.“
Madame Figaro
De fiecare dată când cumperi o carte via Răsfoiala, generezi un mic comision care ne ajută să ne continuăm munca. Cu doar un click, spunem împreună lumii că Noi Credem în Carte. Credem în tihna refugiului în care ne adăpostește, în freamătul minții care ne îndeamnă să descoperim totul, în bucuria și râsul cu care ne alină, în puterea ei de a lucra în inimile și mințile noastre pentru Bine.
FRAGMENT Ilaria sau drumul spre nesupunere, Gabriela Zalapi
Vreau să-ți aud vocea. STOP. Cea mică e bine. STOP. Ar vrea să-ți vorbească. STOP. Te aștept. STOP. Așteaptă-mă. Soțul tău.
Ține! Pune asta în torpedou!
De-acum ne oprim și la poștă, nu doar la cabinele telefonice. Tati trimite o mulțime de telegrame și păstrează o copie a fiecărui mesaj. Nu îndrăznesc să le citesc când mi le întinde, dar, cum sunt curioasă, îmi controlez și îmi încetinesc gesturile, așa încât să pot descifra pe furiș măcar câteva cuvinte.
Vâââââj, vâââââj. O familie, un bărbat singur, o femeie. Două coame de păr alb se deplasează cu 30 de kilometri la oră pe banda din dreapta. Tati nu mai are răbdare, ridică mâinile de pe volan, își aprinde o țigară. Hai odată!!! Lăsă-mă să depășesc. Se strecoară printre cele lalte mașini. Ți-e frică? Un pic. Își dă seama că mă țin strâns de mânerul portierei. La intrarea în Genova, traficul este aglomerat și sunt din ce în ce mai multe tuneluri. Umbră-lumină, umbră-lumină. Benzile sunt pline de mașini și de camioane lungi. M-am săturat de drumul ăsta. Scoate harta, Ilaria.
Genova, Milano, Brescia, Alessandria. Da, întâi Brescia, apoi mergem la Alessandria. Urmăresc traseul pe hartă cu vârful degetului. Dar Alessandria nu e la mare! Nu-i nimic. Uite-așa îți vizitezi și tu țara. Tati e pus pe glume. Aproape că îmi face cu ochiul. Tati schimbă viteza și trece pe banda din dreapta pentru ieșirea spre benzinărie.
Trebuie să dau un telefon, așteaptă-mă la bar.
Nu, rămân aici.
Cât timp îl aștept, sar într-un picior în jurul cabinei. Tati introduce jetoane în fanta telefonului, își aprinde o țigară. Pronto? Conversația durează.
Stau în mașină, am lăsat portiera deschisă, îmi legăn picioarele în gol. Cerul e acoperit de dâre albe, norii seamănă cu niște gheme de lână. E zăpușeală, mi-e sete și mi-e cald. În parcare, alte mașini sosesc, pleacă, dau cu spatele. Copiii aleargă. Atenție, uită-te pe unde traversezi! strigă mamele. Familiile care se perindă în jurul meu mi se par perfecte, curate, coafate, călcate, oare merg undeva anume? Noi unde mergem?
Drumuri, cabine telefonice, oficii poștale, hoteluri mici, baruri. Zilele se adună unele peste altele. Ne oprim des la stațiile Autogrill să punem benzină, să cumpărăm un sendviș, să mergem la toaletă.
Îmi plac locurile astea. Înăuntru, totul e colorat: munții de bomboane, coșurile cu mâncare ambalate în hârtie foșnitoare, etajerele pline de casete cu muzică, jocurile, plușurile. Și, în timp ce mă plimb de colo-colo printre rafturi, Tati discută cu clienții la bar.
Tare îi mai place să stea de vorbă.
Nu se poate abține, simte mereu nevoia să discute cu cineva. Nu contează cu cine.
Se pricepe la intrat în vorbă. Începe întotdeauna cu o remarcă despre trafic sau despre vreme sau cu o glumă. Tati știe să-i facă să se simtă în largul lor chiar și pe oamenii cei mai timizi. Are un fel de a se sprijini de tejghea și de a vorbi cu chelnerul, de parcă ar fi la el acasă. Când o face pe clovnul, imediat se adună în jurul lui chipuri vesele. Prefer să-l văd așa, fericit și cu zâmbetul pe buze, decât să fiu obligată să-i ascult teoriile despre oameni.
Da, da, gata, plecăm. Mereu mai are un ultim pahar de terminat. Îl dă repede pe gât. Și, după cum ia paharul în mână, știu sigur că gestul lui Tati ar fi la fel de precis chiar și dac-ar fi orb. Buzele i-ar tremura la fel. Parcă îi este teamă că nu va avea destul timp să-și termine whiskyul.
Mi-a spus într-o zi că este ca un medicament pentru el, după care m-a ciupit de obraz. Spune mulțumesc. Îi mulțumesc chelnerului, salut pe toată lumea.
On the road again. Așa plecăm din baruri, brusc.
Show-ul s-a terminat, la revedere și mulțumesc.
Vruuum. Vruuum.
Ce vrei să mănânci?
Nu știu.
Nu mănânci mai nimic.
După aceea, unde mergem?
Spre Trieste. Nu știu încă. Vedem noi unde mergem.
Dormim la hotel?
Nu-mi place când dormim deasupra barurilor din orașele mici. Nu știu ce urăsc cel mai mult, camerele astea reci și impersonale sau serile interminabile de la bar. Stau la tejghea și ascult doar pe jumătate atentă poveștile lui Tati. Cursele de cai, aventurile de pe vremea când era tânăr soldat. Când face comentarii politice, nu înțeleg nimic. Mă sprijin în coate pe tejghea și prefer să-i observ pe ceilalți clienți care sunt atenți la jocul lor de cărți sau care stau deoparte și se uită cu o privire fixă și tristă în oglinda din spatele sticlelor aliniate. Oare la ce se gândesc? Oare sunt timizi? Inventez în mintea mea tot felul de povești. Îmi imaginez că sunt singuri pentru că s-au certat cu soțiile lor. Că sunt triști fiindcă le-a murit câinele. Chiar dacă mi-e frică să-i privesc drept în ochi, aș vrea să știe că i-am recunoscut, că facem parte din aceeași familie, familia celor tăcuți. Când ni se întâlnesc privirile, mă uit în pământ, sar de pe scaun și mă duc să pun câteva monede în tonomat sau să fac o partidă de flipper. Tati îmi dă câți bani vreau, mai ales dacă îl las în pace.
Poc, pac, poc. Am început să mă descurc bine cu bilele astea închise în cutia lor luminoasă.
Încă o partidă. Ultima.
Așa pot să mai amân și ora la care mă trimite la culcare.
Nu-mi plac camerele astea. Mă fac să mă simt singură. Barmanii spun mereu că ni le închiriază doar ca să ne ajute. Saltelele de pe paturi păstrează forma corpurilor care au mai dormit pe ele. Înainte să-mi aleg unul dintre paturi, sar pe ele ca să le încerc și să-l iau pe cel mai puțin șubred. Gresia e rece, așternuturile suspecte. Când ajung în cameră, nu mai pierd timpul, mă spăl repede pe dinți și mă bag în pat, cu Birillo lipit de burtică. Aștept să mă prindă somnul, ascult zgomotul pașilor lui Tati, pândesc momentul când va împinge ușa și se va prăbuși îmbrăcat pe pat. În câteva secunde, respirația îi va deveni grea. Doarme profund. Lumea din jur nu mai există. În cameră plutește un miros de țigară și de alcool. Deschid fereastra, îi dezleg șireturile, îl descalț, îi dau jos șosetele, pun un pahar cu apă pe noptieră. Tati adoarme mereu întins pe spate, cu brațele încrucișate pe piept. Mă întorc la mine în pat. Îmi lipesc corpul de marginea saltelei. Așa adorm, pe marginea vidului.
Dimineața, ne părăsim camerele foarte devreme. Cafea. Brioșă. Spremuta d’arancia pentru mine.
Trecem ca niște umbre pe lângă oameni. Doar ne intersectăm cu ei.
Prezența noastră nu lasă nicio urmă, poate doar câteva amintiri pentru clienții de aseară.
După ce s-a așezat la volan, Tati dă drumul la radio.
Nu-l mai întreb: Unde mergem?
La radio, crainica anunță: Prognoza meteo pentru 19 iulie. Se așteaptă o perturbație în următoarele douăzeci și patru de ore în regiunile din centrul Italiei. Vremea rea vine dinspre Tunisia și se îndreaptă spre Europa orientală. Ne așteptăm la o ameliorare în următoarele zile.
Te informez fiica ta decepționată că nu poate să-ți vorbească. STOP. Refuz orice acuzație de răpire. STOP. Le bugie hanno le gambe corte. Minciuna are picioare scurte. STOP. Ce crezi că ai să obții cu atitudinea asta? STOP
Ne petrecem viața din profil, Tati și cu mine. Îi cunosc perfect linia nasului, forma ovală a urechilor, firele de păr care trec peste linia sprâncenelor, exact deasupra ramei ochelarilor. Pot să-i ghicesc starea de spirit în funcție de gesturi, în funcție de felul în care suspină sau mormăie. Când își roade pielița groasă din jurul unghiei de la degetul mare înseamnă că-l frământă un gând și că, în curând, va vrea să facă una telefonata. Dacă suntem încă departe de o benzinărie, își va aprinde o țigară ca să se calmeze. Va deschide un pachet de țigări „light“, trăgând de mica bucată de celofan pe care a prins-o între buze. Pe urmă va face o gaură cu arătătorul în hârtia argintie și va lovi ușor și repetat pachetul de volan până va reuși să scoată o țigară.
Câte telefoane a dat de când am plecat?
Sute. Câte zile au trecut de când am plecat?
Mai sunt trei kilometri până la următoarea benzinărie. Tati arată cu degetul spre panoul de pe marginea drumului. O să pun și benzină.
Cabinele telefonice sunt ca niște cuști la frontiera dintre trei lumi. Când începe să vorbească, văd cum dansează în cutia aceea mică lumea lui Mami, lumea lui Tati și lumea autostrăzii. Chiar dacă nu aud ce spune, am impresia că joacă ping-pong. Cuvintele lui zboară, se lovesc de pereții de sticlă. Țigară, țigară, țigară. Cabina e plină de fum. Tati deschide ușa, o blochează cu piciorul drept, mai adaugă câteva jetoane în fanta aparatului. În poziția asta ridicolă, corpul i se transformă. Gâtul i se încordează, se umflă, se înroșește, mâinile îi tremură. Râde nervos. Gesticulează, arată cu degetul în gol. Iar va dura ore și ore. Și va veni înapoi la mașină foarte nervos.
Înainte să așeze receptorul, îl aud strigând:
Nu închide!
Respir o dată, de două ori, apoi îmi țin respirația.
Mă fac cât mai mică.
O să-ți dau să vorbești cu Mami data viitoare.
Când cineva îl întreabă pe Tati unde mergem, indică un oraș de la celălalt capăt al Italiei. Când cineva îl întreabă ce meserie are, spune că e om de afaceri, inginer, avocat… Un adevărat om-orchestră care practică toate meseriile, vorbește toate limbile, cunoaște toate jargoanele. Tati minte cu naturalețe, cu politețe, minte cu ochii. Dă o mulțime de detalii, parcă descrie o imagine. Se pricepe atât de bine la asta, încât toată lumea îl crede. Dar, în ciuda tuturor minciunilor lui, tăcerea dintre noi continuă să se adâncească. O beznă de nedescris.
De ce inventezi toate lucrurile astea?
Ce-i doare pe ei unde locuiesc și cu ce mă ocup? Suntem împreună și asta e tot ce contează. Tati încearcă să-mi prindă privirea, eu las ochii în pământ. Nu-ți face griji pentru minciunile astea. Sunt nimicuri. Hai! Dă drumul la radio.
Crainicul: Edizione straordinaria. Astăzi, miercuri 23 iulie 1980, Mario Amato, procurorul adjunct al Parchetului Național, a fost asasinat la Roma în timp ce aștepta autobuzul, la ora 8 dimineața, pe Viale Jonio. A fost împușcat în ceafă. Ucigașul a fugit de la locul faptei cu o motocicletă condusă de complicele său. Mario Amato ancheta grupurile de extremă dreaptă care provoacă teroare în capitală. Se pare că Amato ar fi descoperit existența unor legături între instituțiile statului și organizațiile de tineri de extremă dreaptă. Potrivit ultimelor sale declarații, țara noastră este în pragul unui război civil.
Gen: Ficțiune
Autoare: Gabriela Zalapi
Traducător: Cristina Roxana Zaharia
Editura: TREI
Colecția: Fiction Connection
An apariție: 2025
Editie: Necartonata
Format: 200 x 130 mm
Nr. pagini: 176
Dă-i înainte cu Răsfoiala
TOP 15 cărți de dragoste, pentru cititorii care preferă poveștile cu miez.
FRAGMENT “Până la ultima pagină”, Moira Macdonald
GAUDEAMUS Noutățile Editura Trei și Anansi. World Fiction la târgul de iarnă
rasfoiala.com 