Răsfoiala vă invită să citiți un fragment din romanul “Povestea pe care a lăsat-o în urmă”de Patti Callahan Henry, inspirată de un fapt real — dispariția misterioasă a unei scriitoare. Autoarea bestsellerului Cartea secretă a Florei Lea revine în forță cu povestea captivantă a unei cărți pierdute, a unei mame dispărute și a unei fiice care nu încetează să le caute.

În 1927, copilăria magică a Clarei Harrington, în vârstă de opt ani, e distrusă când mama ei, renumita scriitoare Bronwyn Newcastle Fordham, dispare în largul coastei Carolinei de Sud. În 1952, când un străin pe nume Charlie Jameson o contactează din Londra, susținând că a descoperit un manuscris al mamei sale, Clara este sceptică. Totuși decide să traverseze Atlanticul — o călătorie din care nu lipsesc aventura, misterul, dragostea, iertarea.

„Încă o dată, Patti Callahan Henry își dovedește talentul de magiciană a cuvintelor. În noul ei roman, ea țese o poveste ce combină cu brio o mulțime de elemente care vor seduce cu siguranță cititorii, un mozaic fermecat de aventură, suspans, romantism și mister. Cu o scriitură grațioasă și de o mare profunzime, Povestea pe care a lăsat-o în urmă este o carte care îți va cuceri inima, îți va ridica moralul și îți va încânta sufletul.“

– William Kent Krueger, autorul romanului Acest tărâm al blândeții.

FRAGMENT “Povestea pe care a lăsat-o în urmă”, Patti Callahan Henry

Capitolul 27

CLARA

Plecarea din Londra

— Oprește-te! am strigat iar prin portiera deschisă.

Geanta de piele strălucea în lumina serii, lovindu‑se de șoldul femeii care alerga cu pas întins. Poșeta din material albastru pe care o cumpărasem special pentru această călătorie, când încă îmi făceam atâtea speranțe, îi atârna în mâna stângă în timp ce silueta aproape se pierdea în ceață.

Eu am ieșit prima din mașină; Moira striga „Nu!“, dar era încremenită pe locul ei, Wynnie se zbătea să deschi­dă portiera de pe partea dreaptă și Charlie se uita peste umăr, cu o privire debusolată pe chip.

— Mi‑a luat lucrurile! am strigat.

Câmpul se întindea spre un viitor pe care nu‑l pu­team vedea și de la stânga la dreapta nu vedeam altceva decât câmpuri înghețate.

Am rezumat situația pe nerăsuflate — chiar dacă lu­crurile cele mai importante, medicamentele lui Wynnie, erau în portbagaj — femeia avea pașapoartele noastre, banii și hârtiile mamei. Moira coborâse și ea din mașină și i‑am strigat peste umăr:

— Stai cu Wynnie!

Am țâșnit după poșetă și după hârtii. Instinct pur — alegerea de a alerga după ea fusese la fel de spontană ca flacăra chibritului care ne aprinsese viața, scânteia care ne adusese aici, în acest moment.

Am fugit după silueta care se pierdea în zare, o mai puteam identifica doar după fusta de culoarea păpădiei fluturând în vânt. Dispărea în ceață cu niște hârtii care nu aveau să‑i folosească la absolut nimic.

— Nu e nimic acolo pentru tine! am strigat și am aler­gat cu și mai mare viteză, simțind daunele pe care mi le făcuse funinginea în plămâni, oboseala din ultimele zile și lungul drum pe străzile înecate în ceață cu lanterna în mână.

Corpul meu rezista dorinței de a alerga și mai repede. Charlie era în spatele meu și mă striga.

— Clara!

Femeia îmi dispărea din câmpul vizual. Hârtiile, tra­ducerea după care venisem, dorința de a o proteja pe Wynnie în timp ce o străină se făcea nevăzută cu biletele, banii și pașapoartele noastre, toate îmi dădeau o doză în plus de energie. După încă niște pași am ajuns‑o și m‑am aruncat pe ea, apoi ne‑a ajuns și Charlie.

Pământul era rece și moale. De la adrenalină și de la sângele clocotind au început să‑mi pulseze urechile, cu sunetul unui râu revărsându‑se peste pietre. De jur împre­jurul nostru, în lumina apusului, erau împrăștiate pagini albe, iar altele încă pluteau în aer pe deasupra câmpului cu iarbă îmbrăcată în pojghiță de gheață. Cuvintele mamei eliberate.

Și abia apoi am văzut — sunetul râului nu era în ure­chile mele, ci venea dinspre o apă cât se poate de reală care curgea prin câmp. Femeia, Charlie și cu mine eram în noroiul de pe marginea unui râu. Trestiile ascuțite și urzicile îmi înțepau mâinile și brațele. Am sărit de pe femeie pentru a salva paginile care fluturau din geanta goală și astfel am eliberat‑o.

A profitat de ocazie și a luat‑o din nou la fugă, lă­sând în urmă geanta de pe‑acum goală și ținând strâns doar poșeta mea, mormăind ceva într‑o limbă pe care nu o mai auzisem până acum, dar aveam senzația că arun­ca blesteme și invective spre noi. Charlie s‑a apropiat să vadă dacă eram bine.

— Ești în regulă?

— Prinde‑o! am strigat și am alergat amândoi după ea în timp ce traversa râul, sărind de pe o piatră pe alta cu o ușurință care sugera că mai făcuse asta de nenumărate ori, că știa drumul.

Charlie a sărit în apă și pantofii i s‑au scufundat nu­maidecât în noroiul închis la culoare.

De‑acum liberă pe malul celălalt, femeia s‑a întors spre noi și a ridicat în aer poșeta, dând drumul unui bles­tem sau unei exclamații victorioase, oricum de neînțeles.

Apoi i s‑au alăturat și alte voci și, pe fundal, motorul unei mașini despre care nu am putut decât să presupun că era mașina cu care urma să scape.

PROMOȚIILE ZILEI
	Transport gratuit
	35 de ani Nemira -90% reducere
	50 – 80% reducere la 300 de tiluri
	Love is in the books EXTRA -25%
	-50% cărți de dragoste
	Transport gratuit
	-25% REDUCERE

Charlie și‑a scos picioarele din noroi, lăsând pantofii în urmă. Abia își ţinea echilibrul prin râu, în șosetele lui de lână gri, alunecând pe pietrele ude.

— Oprește-te! am strigat după el de pe mal, simțind cum și picioarele mele se scufundă.

S‑a întors spre mine.

— Poșeta ta!

— Nu mai ai cum s‑o prinzi. A dispărut. Ajută‑mă cu paginile.

S‑a întors spre mine, dar a privit lung peste umăr. Voia să ne salveze de pagubă, știam asta, dar acum nu mai era nimic altceva de făcut decât să luăm paginile pe care le puteam recupera. Hoața dispăruse.

Mi‑am scos pantofii și, numai în ciorapi, m‑am în­dreptat spre râu. Apa ca gheața a fost un șoc pentru cor­pul meu, mi‑a tăiat respirația și mi‑a înfipt sub piele ace dureroase de frig. Picioarele îmi alunecau pe pietrele de pe fundul râului în timp ce apa îmi ajungea până la ge­nunchi. Nu aveam timp de pierdut — am înșfăcat pa­ginile care pluteau pe lângă mine, pagini care începeau să se scufunde, dar altele erau deja prea departe, nu le puteam ajunge chiar dacă încercam să‑mi fac drum spre ele, înaintând cu greu prin curentul puternic.

— Clara! am auzit vocea lui Charlie. Nu! Lasă‑le!

Dar îmi ieșisem din fire, din corp și din logica nor­mală a timpului și spațiului. Cuvintele mamei dispăreau și aveam senzația că o pierd din nou. Paginile pluteau pe suprafața apei luminate de soarele care apunea.

Charlie m‑a strigat de pe mal.

— Ieși din apă, Clara! E periculos. Curentul e puternic. Ieși!

Comenzile lui nu‑mi sunau a ceva ce ar fi trebuit să ascult. Nu aveam să ies din apă până nu recuperam toate paginile pe care le puteam salva. Unele alunecau cu vi­teză în jos pe râu, altele se scufundau și nu le puteam ajunge. Dar le‑am înșfăcat pe toate cele care îmi erau la îndemână. Una câte una, le‑am ascuns sub pulover și sub geacă, lipite de piele. Chiar dacă știam că îngheț, abia dacă simțeam. Era mai mult o idee decât o senzație.

— Clara!

La acea strigare a numelui meu, picioarele mele aco­perite doar de ciorapi s‑au agățat de o piatră cu mușchi și au alunecat de sub mine. Am căzut în apă și m‑am tre­zit sub șuvoiul rece și în viteză, căruia nu îi păsa absolut deloc de situația mea disperată și făcea pur și simplu ceea ce fac râurile, curgând spre destinație fără să țină seama de ceea ce rămâne în urmă: cuvintele mamei mele și eu împreună cu ele.

Mi‑am ținut respirația, am deschis ochii sub apă și am încercat fără succes să‑mi găsesc echilibrul, după care am simțit o smucitură în umăr și o durere arzătoare în braț.

Și apoi am simțit aerul.

Dă-i înainte cu Răsfoiala

TOP Cele mai citite romane de dragoste din toate timpurile

FRAGMENT “Până la ultima pagină”, Moira Macdonald

FRAGMENT ÎN AVANPREMIERĂ “Spioana din bibliotecă”, Alan Hlad