Lui Sorrentino i-aș ierta orice, mă gândeam în timp ce mă desfătam cu “Grațierea”, cel mai nou film al său, lansat în deschiderea Festivalului Visuali Italiene. Și dacă ar trânti un elefant în mijlocul unui magazin de porțelanuri metaforic, aș accepta fără împotrivire. E atâta frumusețe în filmele lui, încât povestea devine un accesoriu.
De fiecare dată când cumperi o carte via Răsfoiala, generezi un mic comision care ne ajută să ne continuăm munca. Cu doar un click, spunem împreună lumii că Noi Credem în Carte. Credem în tihna refugiului în care ne adăpostește, în freamătul minții care ne îndeamnă să descoperim totul, în bucuria și râsul cu care ne alină, în puterea ei de a lucra în inimile și mințile noastre pentru Bine.
“Grațierea” sau frumusețea posibilă a unei vârste ce te copleșește cu amintirea vremurilor bune și a faptelor de neiertat
Mă gândeam la iertare pentru că, deși eram preocupată de problemele de stat și dilemele morale deloc neglijabile ale protagonistului, președintele Italiei Mariano de Santis (interpretat de fenomenalul Toni Servillo), simultan eram fermecată de Imagine. De puterea ei de sugestie. Și mi-am dat seama ce este acel ceva care mă face să iubesc cinematografia lui Paolo Sorrentino.
Există în filmele sale o simetrie aproape perfectă a obiectelor și personajelor, o geometrie satisfăcătoare. Niciodată n-ai să vezi pe cineva care trece fugitiv sau accidental prin fața ochilor tăi sau un obiect de recuzită fără rost. În filmele lui și recuzita este un personaj important – totul e un personaj important. Fiecare detaliu de încadrare, de scenografie, de costume și machiaj are un cuvânt de spus, contribuie semnificativ la întreg. Scopul primordial este Estetica. N-am stat să număr, dar cred că sunt zeci, poate sute de cadre în care președintele (sau uneori alt personaj) ocupă centrul imaginii și implicit al atenției tale. Și totul despre el e impecabil – nici un fir de păr nu atârnă aiurea, nimic nu te va distrage din contemplarea frumuseții, la care te uiți adesea incapabil să numești ce anume te-a arestat acolo, ce te înlemnește.
Sorrentino face filme de cinema de dragul cinematografiei, iar asta se vede cadru după cadru. Și nu se sfiește s-o facă, doar pentru a păstra un realism minimal, care să răspundă așteptărilor unui public anume. Iar eu care, de regulă, sunt o mare cârcotașă, atunci când vine vorba de ancore în filme care nu sunt nici fantasy, nici SF, n-am nicio problemă cu regia lui minuțioasă și “nerealistă”.
Probabil motivul este faptul că m-au obosit mult toate filmele de cinema (și nu numai) care țin neapărat să-ți vândă ideologia autorului lor, iar în cinema-ul lui Sorrentino, scap de această obligație a conștiinței, mereu alertă și gata să achieseze sau dimpotrivă la Problemă, să dea sentințe nesolicitate.
Și culmea e că în “Grațierea” (în italiană se numește La Grazia comportând o bogăție de sensuri, inclusiv cel principal pentru povestea filmului, “acordarea iertării”) reușește să facă asta în pofida faptului că dilemele morale ale președintelui – protagonist sunt copleșitoare. Pornind de la resetarea necesară a valorilor relației cu fiica lui adultă (care îi e și subordonată) – interpretată impecabil de Anna Ferzetti – și terminând cu legiferarea eutanasierii oamenilor.
Mi se pare extraordinar cum Sorrentino a reușit (iar) echilibrul cvasi imposibil de a pune în același film și frumusețe desăvârșită și o discuție serioasă despre teme foarte sensibile, fără ca vreuna dintre ele să aibă de suferit și, mai mult, fără a-l constrânge, prin presiunea personajelor sau a imaginii, pe spectator să aibă el însuși o poziție fermă de o parte sau de alta.
Oare mai e nevoie să spun despre scenariu? Că și cuvintele (pe alocuri înlocuite de tăceri necesare și grăitoare) sunt la fel de atent alese și impecabil așezate la timpul perfect compus (joc de cuvinte), cum sunt lumina, statuile, ploaia, locațiile, costumele? Scriind asta am conștientizat încă o cauză pentru care scriu acum un nepriceput elogiu pentru Paolo Sorrentino. Filmele lui (personajele, povestea) au o liniște care a dispărut aproape din gura, urechile și inima noastră. Au La Grazia fără de care oamenii redevin bestii, ființe de peșteră.
Am cules doar câteva din remarcile savuroase – căci filmul are și umor grozav, fără el n-ar rezista acelei încărcături de probleme grave de șef de stat. Începând cu laitmotivul
“- Ale cui sunt zilele noastre?”
continuând cu
- Du-te peste el. Înfruntă-l!
- Nu e un război, generale!
- Păcat.
sau cu
“Nu asta facem în fiecare zi, ne prefacem că avem certitudini?”
Imposibil să închei această odă fără să fi amintit despre coloana sonoră care, la fel ca în celelalte filme ale lui Sorrentino, te electrizează. La propriu, cu muzică electronică, mixată cu genuri foarte diferite, și cu o frântură ușor stridentă (dar nu deranjantă) care revine iar și iar, în nenumărate secvențe de prim – plan cu Toni Servillo, ca și cum muzica pe care o asculți e muzica lui interioară, obsedantă, pusă pe repeat, care îi cere imperios să facă o dată ceva cu lucrurile din memoria lui. Să le ofere Grazia.
“Grațierea” e distribuit la cinema de Independența Film.
Festivalul Visuali Italiene se desfășoară în luna martie la Cluj, Brașov, Iași, Craiova, Timișoara, Sibiu. Detalii despre program, găsiți pe pagina dedicată. (Dintre firmele festivalului vreau să-l mai văd și pe cel care vorbește despre viața remarcabilei scriitoare italiene Goliarda Sapienza – “Afară” / Fuori, regia Mario Martinez.)
Recomandare de carte
La fel ca Paolo Sorrentino, Javier Marias explorează în romanul său Așa începe răul deopotrivă dragostea, trădarea și complexitatea relațiilor – profesionale și personale, modul subtil în care se influențează reciproc.
“Așa începe răul” spune două istorii distincte și amândouă sunt despre alegerile pe care le facem atunci când deținem puterea (sau suntem atât de vicleni încât pretindem că o avem) și felul în care ele schimbă radical viețile altora, dar eu cred că cea de-a treia, cea spusă de personajul narator, Juan, este cea pe care ar vrea să ne-o amintim: Așa începe răul și mai răul rămâne în urmă. Începe atunci când alegem să facem rău, sub pretextul evitării “mai răului”. Începe atunci când ne spunem că există “rău mic”, “rău mijlociu” și “rău mare”. Începe cu impresia că iertarea poate fi soluția universală și salvarea.
Dă-i înainte cu Răsfoiala
Top 20 cele mai bune cărţi de limbă spaniolă ale secolului 21
RECENZIE Ce nu poate fi rostit, David Szalay. Bărbatul, în carne și os.
FILM “Agentul secret” (2025), Kleber Mendonça Filho. Despre istoria care consumă vieți omenești.
rasfoiala.com 