Răsfoiala și Editura Trei vă oferă un fragment din romanul “Nimic mai iluzoriu”, de Marta Pérez – Carbonell, proaspăt publicat în colecția Fiction Connection, în traducerea Anei-Maria Tămaș.

Într-o călătorie nocturnă cu trenul între Londra și Edinburgh Terry, scriitor și profesor de literatură, și cu Bou, elevul lui o întâlnesc pe Alicia. Terry le povestește despre succesul romanului său proaspăt lansat, cartea inspirată de Hans, un tânăr cu care pare să fi avut o relație stranie. Dar Hans s-a făcut nevăzut odată cu lansarea romanului.

Avem dreptul să transformăm viața altei persoane într-un roman? Este etic să scrii despre confesiunile pe care le auzi? Care sunt limitele ficțiunii? Fascinată de aceste întrebări care o determină să-și reviziteze amintirile proprii, Alicia vrea să descopere ce s-a întâmplat cu adevărat între cei doi bărbați.

Fragment “Nimic mai iluzoriu”, Marta Pérez – Carbonell

În timpul acelor călătorii, nu intrasem niciodată în vorbă cu nimeni. De obicei, le petreceam citind și ațipind, într‑o stare între somn și veghe, doar pe jumătate conștientă de viteză și de drum. Dar în noaptea aceea viteza trenului nu mi‑a scăpat și nici sentimentul că ceva tocmai începea. 

Terry a anunțat că îi e foame și ne‑am îndreptat spre vagonul‑restaurant. La o masă, doi chelneri erau absorbiți de telefoanele lor mobile. Celelalte mese erau goale, cu excepția uneia din colț, unde un bărbat număra în poală niște bancnote. Lumina nu era suficient de puternică să‑ți dai seama dacă restaurantul e deschis, dar nici atât de slabă încât să ai certitudinea că închiseseră. Unul din­tre chelneri se ocupase înainte de micul bar și, când ne‑a văzut, și‑a ridicat privirea și s‑a apropiat de noi. În ciuda aspectului neîngrijit, localul părea să fie funcțional. Un vagon demn de Hopper. 

Aveau trei feluri de mâncare din care puteam alege și toți trei am ales‑o pe cea cu carne. Cine putea avea încredere în pește? Cât privește opțiunea vegetariană, nimeni n‑a înțeles în ce consta. Am comandat o sticlă de vin. Totul a sosit repede și rece. Felurile de mâncare, probabil pregătite dinainte de cei doi chelneri, așteptau să fie ingurgitate. Starea lui Terry se schimbase, iar în acel moment părea foarte binedispus. Poate că aprecia compania chiar mai mult decât mine. Cu povestea despre cum îl cunoscuse pe Hans a șters imaginea despre sine pe care o proiectase în compartiment și nu mai exista nicio urmă a scriitorului abătut. Întrucât carnea nu era fierbinte, dar era greu de mestecat, am băut repede și am mâncat mai încet.

Înainte de scurta vizită în acel oraș din nordul insulei, unde se urcaseră în tren, fuseseră la Paris, mi‑au mărurisit. Terry își prezentase cartea, sau traducerea în franceză. Mergeau la Edinburgh pentru că universitatea îl invitase să țină prelegerea inaugurală la o conferință despre amestecul genurilor literare. Urma să deschidă sesiunea cu prelegerea „Dincolo de sine: limitele autobio­grafiei și ale autoficțiunii“.

— E un paradox că am fost invitat să țin această prele­gere, a spus Terry. Invitația precedă publicarea romanului Rocco, dar acum întreaga sală va lua titlul drept o aluzie la romanul meu. „Dincolo de sine“ de Terence Milton… Cât de nepotrivit, ce clișeu! Vor crede că ar fi fost de preferat să nu evadez niciodată din mine însumi, că ar fi fost mai bine dacă aș fi rămas cufundat în adâncul meu, unde poveștile mele nu ar fi atins pe nimeni.

— L‑ați cunoscut bine pe Hans? am îndrăznit să întreb. 

PROMOȚIILE ZILEI
	Cărți la 9.99 lei – aniversarea Nemira
	Chilipir de primăvară – 50 – 80%
	Black Friday de primăvară – 90%
	-30% la cărți devenite filme
	-30% EXTRA la toate cărțile
	-25% reduceri la noutăți

— Nu atât de bine pe cât mi‑aș fi dorit. Dacă aș fi putut să mă întorc, aș fi petrecut mai mult timp cu el, dar fără să mă gândesc la personajul lui Rocco, despre care am început imediat să scriu… L‑am cunoscut pe Hans, da, dar mai puțin decât mi‑am imaginat, asta e sigur. 

Terry a rostit cuvintele privind mâhnit spre masă. Nu am îndrăznit să mai pun întrebări. În acel moment, trenul a încetinit și o frână bruscă l‑a smuls din trecut. A umplut ultimele trei pahare de vin, s‑a lăsat pe spate în scaun și s‑a uitat la mine: „Și tu? Ce te‑a adus în Marea Britanie?“ I‑am explicat câte ceva despre munca mea la WorldTrans. Da, cunoșteam Londra pentru că mai trăisem acolo odinioară. Nu, nu aveam niciun prieten de pe vremea aceea. Nu, nu știam dacă mă voi întoarce în Spania. Da, după lockdown, abia așteptam să trăiesc din nou în străinătate.

L‑am privit pe Bou și mi‑am dat seama că prezența mea nu numai că pusese capăt intimității dintre cei doi, ci și continua să amâne povestea fostului său profesor. Dar Terry îmi tot adresa întrebări, era dornic să‑și spună părerea și să dea sfaturi. Un om proiectat complet spre ex­terior. Probabil că se simțea trist și de prisos atunci când era singur. Poate de aceea era profesor, ținea prelegeri și își citea cartea cu voce tare.

— Înainte de pandemie, aveam o relație, iar când aceasta s‑a terminat și am putut călători din nou, am vrut să‑mi schimb viața, așa că, atunci când am găsit un loc de muncă în Londra, am părăsit Madridul, am zis. 

— Și Edinburgh? 

— Trebuie să petrec cinci zile la biroul din Scoția. De când am început serviciul, sunt acolo în ultima săptă­mână a fiecărei luni, cu echipa WorldTrans Edinburgh. E prevăzut în contractul meu. 

— Ce chin! Nu te‑ai săturat să faci călătoria asta în fie­care lună?

Poate că Terry se număra printre acei oameni care au tendința de a pune întrebări la negativ. „Nu te simți bine?“, „Ai fi preferat să nu ți‑o spun?“, „Cred că nu te așteptai la ce s‑a întâmplat, nu‑i așa?“ Această formulă de explorare presupune chinul celuilalt. În general, cei care pun astfel de întrebări au tendința de a respinge un răspuns contrar celui pe care încearcă să‑l provoace:

„Da, sunt bine, nu mă deranjează ce mi-ai spus“, „Sigur? Mie mi s‑a părut că te‑a afectat…“ Presupun că oricine poate face acest lucru, dar, în general, cel care formulează întrebări negative este un om convins, pe de o parte, de sensibilitatea lui de a percepe ce simt ceilalți și, pe de altă parte, de capacitatea lui de a atenua disconfortul persoanei pe care încearcă să o iscodească. 

— Adevărul este că nu‑i atât de obositor. Îmi place ru­tina de a petrece o săptămână departe de casă. Și încep să cunosc Edinburghul.

Orice poveste ascunde întotdeauna mai multe informații decât dezvăluie, iar rezumatul scurt al șederii mele în Marea Britanie abia atingea suprafața. Dar a povesti înseamnă întotdeauna a tăcea. Ce treceau sub tăcere Terry și Bou? Ce erau ei dincolo de ceea ce păreau a fi?

Dă-i înainte cu Răsfoiala

FRAGMENT “Ilaria sau drumul spre nesupunere”, Gabriella Zalapi

Top 7 cărți despre noi începuturi și vieți recâștigate

STUDIU 5 minute de citit pe zi contribuie la sănătate la fel ca 10.000 de pași sau ca un consum constant de fructe și legume