Răsfoiala

Marea noastră Unire e şi azi, după mai bine de un secol, un miracol. Este unul dintre acele puţine momente când Istoria conspiră parcă în favoarea unui popor întreg, în favoarea unei idei care a însufleţit o naţiune după secole de aşteptare. Dar de ce un miracol?

În decembrie 1916, atacată pe două fronturi de armate mai numeroase şi mai bine echipate, ţara s-a redus la o treime, iar Casa Regală, Guvernul şi întreaga administraţie s-au refugiat la Iaşi şi Bucureştiul a fost ocupat de germani. Mai bine de un an, Armata Română a continuat să lupte şi să reziste cu un eroism incredibil în bătăliile legendare din triunghiul de foc de la Porţile Moldovei. Dar atunci când Rusia, aliatul mereu nestatornic, a capitulat şi a ieşit din război, părea că tânărul Regat al României îşi trăieşte ultimele zile.

În martie 1918 eram forţaţi să semnăm o pace împovărătoare, cedând trecătorile Carpaţilor, câmpurile de petrol, porturile şi Cadrilaterul. Câştigaserăm Basarabia şi Bucovina de Nord, dar pierduserăm aparent iremediabil Ardealul. De aceea tot ce s-a întâmplat mai apoi a fost miraculos: în martie eram înfrânţi, iar pe 1 decembrie, la Alba Iulia, o sută de mii de români din toate colţurile Ardealului, Banatului, Crişanei şi Maramureşului  au hotărât unirea Transilvaniei cu patria mamă. Nu ştiu dacă putem găsi în istoria noastră o întorsătură de situaţie mai fericită decât aceasta.

Au fost luni, ani, secole în care părea că nu mai ieşim la liman. Sunt şi azi deseori momente în care ne uităm spre noi înşine cu obidă şi ne înstrăinăm de semeni, prea adesea ne ascundem de cine suntem renegându-ne tăcut sau vocal, crezând că astfel vom respira mai liberi. Dar amintiţi-vă ce miracole săvârşeşte un singur moment de Mare Solidaritate. Miracolul suntem noi, miracolul e în noi. Miracolul aşteaptă să se întâmple din nou.