Recenzie „Prevestirea” de Ioana Pârvulescu

Unul dintre cele mai aşteptate romane autohtone din 2020, Prevestirea de Ioana Pârvulescu a apărut în această toamnă la Humanitas şi ne oferă o nouă porţie de literatură făcută parcă să caligrafieze suflete. Există o lumină şi o atmosferă specială în Prevestirea, la fel ca în celelalte romane ale autoarei; o delicateţe a modului de a povesti şi o eleganţă a stilului cum rareori am întâlnit în literatura noastră. O seninătate ce ţine de candoarea poveştilor pentru copii, dar şi rânduri de înţelepciune adâncă în cuvinte simple, care face din acest roman un soi de carte motivaţională, în sens nobil.

Strănepoții lui Iona

Prevestirea revizitează legenda profetului Iona, cel înghiţit şi apoi eliberat de balenă, într-o serie de relatări secvenţiale ce călătoresc în timp, nouăzeci şi două de generaţii, din vremurile profetului biblic şi până în zilele noastre.

“Familia noastră, scumpii mei, se spune că se trage, în linie directă, din Iona. Mama mi-a spus povestea asta, pe care i-a spus-o, cu vorbe altfel tăiate, mama ei, pe care i-a spus-o cu alte vorbe, şlefuite după vremurile în care trăia, tatăl ei, şi tot aşa, de nouăzeci şi două de ori, istoria s-a repetat şi s-a schimbat câte puţin, de la o gură bărbătească la una femeiască şi-apoi iar la una femeiască şi la una femeiască şi iar la una bărbătească, până la cele dintâi vorbe bolovănoase ale celui dintâi tata care ştia povestea, Iona însuşi.”

Te-ai fi aşteptat ca o rescriere peste timp a unei pagini din Vechiul Testament, urmărind din generaţie în generaţie aventurile lui Iona, personajele pline de culoare din familia şi din satul său, să fie o saga de mari dimensiuni, dar cumva Ioana Pârvulescu reuşeşte să dea glas personajelor din vremurile biblice şi până în zilele noastre, în câteva sute de pagini pe care le citeşti în două după amieze şi o seară tihnită.

Iubirea, oamenii simpli şi cei care se cred complicaţi, binele de zi cu zi din uliţele pline de praf din deşert şi răul ce se urzeşte în palate de aur şi mărgăritar, trecerea timpului şi memoria care devine conştiinţă – acestea sunt temele pe care le regăsim în Prevestirea.

“…m-am gândit mult în anii când timpul se târa încet de tot şi soarele părea că nu se mişcă pe cer ce înseamnă să îmbătrâneşti. E foarte simplu. Când te naşti, ai toate lucrurile din lume de făcut pentru prima oară, absolut toate, pe cele însemnate şi pe cele fără importanţă. Pe măsură ce le faci şi pe unele şi pe altele şi îţi rămân tot mai puţine noi-nouţe, se cheamă că îmbătrâneşti”.

Această definiţie frumoasă a trecerii prin viaţă ne oferă un moment de reflecţie asupra ocaziilor numeroase de a afla şi a face lucruri noi pentru prima dată. Astfel, cunoaşterea, învăţarea permanentă devin elixiruri ale tinereţii şi dau valoarea trecerii noastre prin existenţă.

Iona iubeşte, apoi părăseşte pentru că iubirea lui nu s-ar putea împlini altfel, călătoreşte, dar fără să ajungă de fapt la destinaţie, ascultă glasul lui Dumnezeu, apoi se împotriveşte Lui doar ca să se supună din nou, prevesteşte nimicirea unui oraş de proporţii magice, pentru că numai aşa îl poate salva. Legenda lui Iona este o invitaţie la cunoaştere, la acceptarea contradicţiilor profunde care ne definesc ca fiinţe umane şi la un exerciţiu de memorie colectivă care ne leagă cu semenii noştri de peste veacuri.

Dacă nu aţi mai răsfoit vreo carte de Ioana Pârvulescu până acum, începeţi cu Prevestirea şi nu veţi fi dezamăgiţi. Dacă v-aţi bucurat de Viaţa începe vineri ori de Inocenţii, veţi şti că nu greşiţi citind acest roman frumos şi senin care vorbeşte despre speranţă fără s-o descrie vreodată şi despre iubirea care învinge depărtările şi înstrăinarea.

Alte cărți noi de autori români despre care am scris pe Răsfoiala
Doina Ruști, Paturi oculte
Mircea Cărtărescu, Creionul de tâmplărie
Florin Lăzărescu, Noaptea plec, noaptea mă întorc
Antologie 16 prozatori de azi