Un bărbat pe nume Pavel sau Noaptea plec, noaptea mă întorc, de Florin Lăzărescu

“Noaptea plec, noaptea mă întorc”, de Florin Lăzărescu, este genul de carte care ține loc de prăjitură, Nurofen, Xanax, psihoterapie, vacanță la mare sau visat cu ochii deschiși. Genul de carte care te unge la inimă, pentru că personajul ei central, un bărbat pe nume Pavel, e genul de care te poți îndrăgosti, platonic, dar zdravăn, într-o zi de august sau în orice altă zi dorești.

Am citit cartea lui Florin Lăzărescu în trei ore de ascuns de soare sub o umbrelă, în sunetul valurilor care se loveau mușcătoare de țărm, fără habar că sunt la mare. Dacă nu trecea câte un turist picurând pe lângă șezlong, chiar aș fi uitat total de mine, atât de departe te poate duce “Noaptea plec, noaptea mă întorc.”

Cine a citit (sau văzut filmul făcut după) “Lampa cu căciulă” știe că proza și personajele lui Florin Lăzărescu au umorul savuros al conversațiilor nestudiate de la colț de stradă (sau uliță) și candoarea imposibil de contrafăcut a oamenilor simpli. Deși l-am asemuit cu Ove, Pavel, bătrânul creat de Lăzărescu ca să ne frângă inimioarele de cititori însetați de happy-end, n-are doar două litere în plus, față de Ove. Moș sau Nea Pavel are ceva greu de găsit în literatura bestseller traductibilă în șaptejdelimbi. E român.

În vreme ce de-alde Ove găsești pretutindeni în ficțiune, de alde Pavel găsești doar în realitate. Și uneori, printr-un miracol ca-n “Noaptea plec, noaptea mă întorc” și în acea literatură capabilă să te scoată din realitate doar ca să te bage înapoi în ea și să te facă să te miri de parcă abia acum o afli prima dată. Și să râzi în hohote, de unul singur.

Pavel se scoală dis de dimineață și pleacă la șantier. N-are tragere de inimă. Îl sâcâie unul dintre muncitorii mai tineri, i-e un pic frică de inginerul gură-spartă și de chinezii importați pentru muncă ieftină… Ce mai, ar ieși la pensie anticipat, ca să scape de griji, că de muncit a muncit deja destul.

Dar cartea nu e doar despre Pavel și necazurile lui cu o lume și o vreme care nu mai au răbdare cu oamenii (ori înțelegere și loc pentru cei mai vechi dintre ei). E și o carte despre toți cei care au făcut și vor face mereu lucrurile cum trebuie în țara asta, în ciuda celor care au încercat să-i strâmbe și să-i îndese în măsura lor (puteți citi, în loc de măsura, mojicia sau hoția). O carte despre cei care au plecat de acasă “să muncească la străini”, dar s-au întors acasă și despre cei care nu (mai) pot pleca. O carte despre copii (mari) care nu-și mai înțeleg părinții și viceversa, dar care compensează golul de sens cu iubire. O carte despre un război niciodată început cu tehnologia, deci despre o capitulare inevitabilă în fața ei și despre tot ce pierzi fără voie și putință de a te împotrivi. O carte despre simplitatea aproape pierdută a vieții.

Puțini dintre apropiații și îndepărtații mei citesc autori români. Nici nu știu ce pierd, dar le scriu eu acum: Pierd voci precum cea a lui Florin Lăzărescu care povestesc cu umor și sensibilitate despre viețile noastre așa cum au fost și sunt. Simple. Doar noi le facem ale naibii de complicate, pentru că am uitat că se poate și altfel. Se poate și mai bine și mai ușor.

E minunat să citești succese de public cum e “Un bărbat pe nume Ove”, al lui Fredrik Backman, dar niciodată nu-ți vor vorbi așa cum o face o carte ca “Noapte plec, noaptea mă întorc”. Ca oamenii de lângă tine, cei care te-au crescut, cei care te-au alinat, cei care te scot din minți uneori. Cei de care ți-e dor.

Doina Ruști, Paturi oculte
Ioana Pârvulescu, Prevestirea
Mircea Cărtărescu, Creionul de tâmplărie
Antologie 16 prozatori de azi