Lucrurile omenești, de Karine Tuil, cartea violului care s-a întâmplat sau nu

“Lucrurile omenești” de Karine Tuil este una dintre cărțile foarte bune care mi-au făcut vara (și) mai faină. Celelalte sunt Zilele abandonului, de Elena Ferrante, Anomalia lui Herve Le Tellier și Noaptea plec, noaptea mă întorc, de Florin Lăzărescu.

Karine Tuil m-a surprins cu o scriitură alertă, plină de nerv, complexă, lipsită de pedanterii și subiectivismul (aproape) inerent oricărui autor (și sexualității sale). Dacă n-aș fi știut cine a scris “Lucrurile omenești”, i-aș fi “dat”-o unui bărbat. Lui Beigbeder, lui Bruckner sau poate chiar lui Houellebecq. Este atât de echilibrată, încât unui cititor feminin i-ar putea părea ușor misogină.

O familie ideală. La televizor.

Trei povești de viață se împletesc în Lucrurile omenești, romanul care te va lăsa cu câteva întrebări cu bătaie lungă, dacă nu chiar cu o nouă (mai nuanțată) perspectivă despre “adevăr”. Trei povești și trei personaje arhetipale care, deși fac parte din aceeași familie, duc simultan vieți paralele, deplasați emoțional de ceea ce public afișează și numesc “mama”, “tata”, “fiul”, “soțul” și “soția”.

Un cuplu de intelectuali din lumea bună, Jean şi Claire Farel, el – jurnalist, ea – eseistă şi activistă pentru drepturile femeilor și fiul Alexandre, student la o universitate prestigioasă din SUA.

După ce “fac frumos” la camere și în fața cercului de influență care le decide viitorul, fiecare se refugiază în confortul vieții intime de după viața publică: Claire la amantul care i-a repornit sexualitatea și pofta de viață, Jean la femeia pe care o iubește cu adevărat, iar Alexandre la obsesia pentru tipa de care e îndrăgostit teribil și care l-a părăsit teribil.

Totul ar fi bine-merci, în limitele ipocriziei de toate zilele, dar mama și fiul nu sunt la fel de antrenați ca jurnalistul să păstreze până la sfârșit aparențele. Claire cere divorțul, iar Alexandre, bulversat de noua (dez)ordine de familie, se aruncă în cea mai nasoală combinație: sex, droguri și alcool.

Deci totul nu va fi nici bine, nici merci. După noaptea de pomină, în care o trage după el și pe posibila sa soră vitregă, Mila, Alexandre se transformă din tânărul student ireproșabil în drogat – violator – pușcăriaș.

Franța în plin #metoo, #balancetonporc în varianta locală

Povestea lui Alexandre și a Milei este povestea centrală a romanului lui Karine Tuil, cea care tractează asemeni unei locomotive celelalte vagoane din “Lucrurile omenești”:

• povestea jurnalistului matur-spre-bătrâior șantajabil cu orice derapaj din viața personală
• povestea mamei activiste care confruntă la cald realitatea drepturilor femeilor vs. drepturile bărbatului pe care l-a născut
• povestea fetei cuminți care își pierde pofta de viață și demnitatea după o singură noapte nefastă

Toate acestea pe fundalul #balancetonporc (“denunță-ți porcul”), hashtagul francez corespondent mișcării globale #metoo. O acuzație de viol care în altă familie ar fi trecut neremarcată de “lume” devine scandal mediatic din cauza notorietății părinților băiatului rău: tatăl, recent decorat de președinte, mama, care până mai ieri acorda interviuri în care acuza imigranții de comportamente sexuale deviante.

Poate la fel de bună, dacă nu și mai bună decât cea a lui Fredrik Backman, în “Scandalul” (roman cu temă similară), vocea care povestește despre Lucrurile omenești nu poate fi mai duplicitară și mai neutră. Pe lângă echilibristica impecabilă între poveștile fiecărui personaj și temele adiacente (adulter, ipocrizie, amoralitatea industriei media, inconsistența relațiilor de familie), Karine Tuil reușește performanța de a nu fi avocata nimănui.

La finalul cărții n-ai cum să știi dacă ai citit despre un viol sau despre o acuzație revanșardă a unei fete lăsate cu ochii în lună. Și treaba asta te enervează, dar te și liniștește, într-un mod paradoxal. Deși ne-am obișnuit (aiurea) să punem lucrurile, întâmplările, oamenii în categorii – urât și frumos, bun și rău, moral și imoral, dacă suntem onești, trebuie să admitem că viața n-are nicio legătură cu categoriile noastre și că este un melanj de contradicții, ambiguități și incertitudini pe care ai face bine să-l trăiești cât poți de grațios.

„Ne naştem, murim; între cele două, cu un strop de noroc, iubim, suntem iubiţi, nu durează mult, mai devreme sau mai târziu ajungem să fim înlocuiţi. N-avem de ce să ne revoltăm, asta-i firea neclintită a lucrurilor omeneşti”.

Salutări, răsfoitori!