Recenzie Zilele abandonului, Elena Ferrante

Presupun că sunt într-o perioadă în care zeii cititului mă răsfață, așa se explică consecvența de cărți excepționale de vara asta, printre ele și Zilele regăsirii mele, de Elena Ferrante (în cea mai recentă ediție cu titlul Zilele abandonului). Un roman profund, tulburător și crud despre sfâșierea pe care o simte femeia părăsită.

Una dintre cele mai bune cărți citite în 2021, Zilele abandonului pune sub lupă, în cele mai fine detalii, cu introspecții copleșitor de oneste, dezmembrarea vieții lăuntrice și materiale a femeii, atunci când bărbatul pe care îl iubește ei dispare sub pretextul unui “vid” pustiitor.

Un roman cu o femeie “ca o cârpă”

Romanul Elenei Ferrante a fost bestseller în Italia timp de un an de la apariție, performanță rară în istoria literaturii italiene. Succesul ar putea fi explicat de anumite indicii care sugerează apropieri între protagonistă și autoare (“inspirat de femei cu drame reale”).

În același timp, onestitatea exercițiului de mărturisire a “sfâșierii” (revin la acest substantiv pentru că scriitoarea îl reia obsesiv în text) ar putea fi ingredientul secret al acestei povești cu priză la public. Sau poate tocmai combinația celor două?

Și scriind onestitate, aș putea la fel de bine să scriu vulgaritate și ar însemna același lucru. Pentru că asta i se întâmplă femeii din mijlocul romanului, o vulgarizare teribilă – a limbajului, a simțirilor și purtării, ca formă de autoapărare și revoltă în fața abandonului.

Și apoi, dacă stai să te gândești, femeile sunt toate niște cârpe, pentru că toate au nevoie de o pulă tare care să le facă să se simtă într-al nouălea cer, găsește cuvânt de consolare Olga, antieroina din “Zilele abandonului”.

O cititoare pudică poate ar renunța la lectură aici: “o astfel de femeie (gândire) nu merită timpul pierdut”. O altă cititoare poate ar avea puțină toleranță și răbdare cu o astfel de femeie, de vârstă mijlocie, cu o carieră incertă, facturi restante și doi copii cam mici, care se pierde în durere și lasă vulgaritatea, disprețul de sine și pe cel față de gen să-i conducă o vreme mintea și faptele. Sau poate s-ar supăra așa de tare, încât s-ar hotărâ că n-are nevoie de-o pulă tare ca să se simtă uau.

Mai sunt și caracteristicile italienilor, ca popor, de pus în balanță aici. Italienii fac circ din mai nimic, darămite când au un motiv cum este: “Soțul meu a plecat de acasă și pare că nu se va mai întoarce niciodată. Sigur e la alta. Ne-a lăsat pentru alta.”

Și îmi voi iubi copiii până când moartea ne va despărți

Fraza asta ar trebui să fie inclusă în jurămintele matrimoniale de pretutindeni. Poate așa ar afla și bărbații italieni fictivi (inspirați din porci reali internaționali) că nu poți pleca din familia ta (de lângă ființele umane pe care le-ai creat, copiii tăi) ca dintr-un bordel. Cu mâinile în buzunare și fără să lași niciun indiciu despre unde trăiești (unde poți fi găsit în caz de).

Uite imagine care mă va urmări o vreme. El, porcul Olgăi, trece pe la fosta încărcat de cadouri pentru cei mici. Copiii îl primesc ca o o față regală, normal, fiindcă nu l-au văzut de hăhă. Iar el vine la ei ca la niște rude înstrăinate, stă jumătate de ceas, apoi își vede de viața lui acolo departe. Îi fentează cu lejeritate Olgăi orice încercare de a primi un răspuns cinstit la “de ce?”. Apoi, exasperat de scenă, părăsește iar fostul domiciliu, cu fosta strigând în urma lui: Lasă-mi măcar un număr la care să te pot găsi…

Există oare despărțiri rezonabile?

Nu cred. N-am auzit niciodată de așa ceva. Toate femeile pe care le cunosc s-au comportat cvasi-identic cu Olga din Zilele abandonului, atunci când bărbații lor au dispărut subit, fără explicație sau cu explicații puerile, ignobile. Mai precis au înnebunit o vreme, de durere, de absență, de frici. (Poate nu știai că, după moartea unui om drag, divorțul e a doua cea mai puternică traumă omenească.)

Nu există despărțiri rezonabile când ești părăsit în acest fel, pentru că e profund nerezonabil ca un om care ți-a arătat adeseori iubire neasemuită să se poarte cu tine ca un străin, ca și cum tu ți-ai fi imaginat tot ce ați trăit împreună. Ca și cum toată intimitatea pe care ați împărtășit-o a fost suptă de o gaură neagră și singura care și-o amintește ești tu.

Asta e excepțional la romanul Elenei Ferrante. Prin contrapunerea imaginilor căsniciei fericite lângă cele ale abandonului, reușește să te facă să simți în viu cum intimitatea de cuplu care se îngustează subit și se prăbușește, la fel de subit, peste o femeie și doi copii care nu înțeleg când și cu ce au greșit și dacă ar putea face cumva să repare ceva.

Poate cea mai tristă părăsire din Zilele abandonului nu e nici a femeii (nemai)iubite, nici a propriilor copii – pe care încerci să-i “cumperi” înapoi, pentru că nu există paternitate telefonică, ci a câinelui. El e singura ființă din această joacă de-a oamenii mari care chiar nu va putea pricepe niciodată de ce l-ai iubit, pentru ca apoi să uiți total de el.

Dar romanul Elenei nu e doar despre abandon, ci și despre regăsire – așa cum ne anunța încă de pe copertă, prima ediție în limba română. Cei care au răbdare cu draga de Olga să trăiască în ritmul ei neregulat (a se citi omenesc) fiecare etapă a durerii (negare, furie, negociere, depresie, acceptare), vor avea parte de un sfârșit pe măsura așteptării.

Salutări, răsfoitori!

Am mai scris despre Elena Ferrante aici: Recenzie Viața mincinoasă a adulților.

---