AM CITIT ȘI MERITĂ 10 recomandări de bestseller care-și merită titlul și faima

Pentru că zilele acestea le găsiți la reducere, am pus laolaltă 10 recomandări de bestseller, majoritatea noutăți, despre care am scris și cu alte ocazii. Poate o să ziceți: “reduceri sunt mereu”. Aveți perfectă dreptate. Dar. Cărțile noi sau foarte bune – cum e cea cu care voi începe – au rareori reduceri impresionante. Deci nu e momentul să ezitați în speranța că se poate mai ieftin.

Și apropos de ieftin. La cărți e valabilă maxima “dai un ban și stai în față” – cu puține și fericite excepții. Hai să ne obișnuim să punem un preț mai mare pe lucrurile pe care ni le băgăm în cap.

Svetlana Aleksievici, Rugăciune pentru Cernobîl

În 8 martie, am scris un articol la feminin, în care am o recomandam pe uriașa Svetlana. Am avut surpriza să aflu că laureata Nobel pentru Literatură e cvasi-necunoscută de publicul larg.

Nici nu știți ce pierdeți. Rugăciune pentru Cernobîl, cartea cu mărturii ale supraviețuitorilor, este, în aceeași măsură, cartea care vă va răspunde la o mie întrebări despre România și de ce “nu ne mai facem bine”. (O să ne facem, dar durează mai mult decât suntem dispuși sau putem să așteptăm.)

GUSTĂ UN FRAGMENT

Pe ușa asta, până sus, sunt numai tăieturi. Cum am crescut eu. Este marcat: clasa întâi, a doua. A șaptea. Înainte de armată. Iar alături, cum a crescut fiul meu, fiica mea. Pe ușa asta e scrisă toată viața noastră, ca pe niște papirusuri vechi. Cum să o las? L-am rugat pe vecin, el avea mașină: ajută-mă. Mi-a arătat spre cap: prietene, nu ești în toate mințile. Dar am luat-o. Ușa. Noaptea. Pe motocicletă. Prin pădure. Am adus-o peste doi ani, când apartamentul nostru fusese deja jefuit. Curățat! Mă urmărise miliția. „O să tragem! O să tragem!”, credeau, desigur, că sunt un hoț. Mi-am furat ușa de la casa mea!

James Clear, Atomic Habits

Din cartea lui James Clear despre obiceiuri, am rămas cu două “ticuri” comportamentale foarte valoroase.

1. Am mereu fizic la maxim 1 metru de mine cărți și laptopul (talismanele obiceiurilor mele eterne – scrisul și cititul).

Dovada

Dacă nu ții cu tine ce iubești, e ușor să fii distras de experiențe pasagere, superficiale (nu că astea ar fi rele, dar cam sunt, dacă abuzezi) și să-ți neglijezi prioritățile

2. Scriu lunar (și țin la vedere) lista cărților pe care urmează să le citesc. În august, nu am scris nimic pe listă. Ghici câte cărți am terminat în august… (indiciu – e un număr, dar nu e)

Mai multe despre “rețeta” atomic habits ale lui James Clear, poți citi aici.

GUSTĂ UN FRAGMENT

O femeie pe care am cunoscut-o în timpul cercetărilor mele, și care fusese educatoare, se angajase într-o corporatie, în urma unei reconversii profesionale. Chiar daca acum lucra cu adulti, vechile ei obiceiuri ieseau la iveala – își intreba mereu colegii dacă s-au spălat pe mâini după ce mergeau la toaletă. Ar mai fi și povestea unui bărbat care lucrase câțiva ani ca salvamar și care se trezea uneori strigând: „Mergi încet!”, ori de câte ori vedea un copil alergând.


În timp, indiciile care ne declanșează obiceiurile devin atât de comune, încât trec neobservate: dulciurile de pe masa din bucătărie, telecomanda de lângă canapea, telefonul din buzunar. Reacțiile noastre la aceste indicii sunt atât de profund întipărite, încât nevoia de a acționa pare că vine de nicăieri. Din aceasta cauză, schimbarea comportamentală are nevoie de un proces de conștientizare. Înainte de a ne construi un nou obicei, trebuie să le gestionam pe cele deja formate. Acest lucru ar putea fi mai dificil decât pare la prima vedere, pentru ca orice obicei a prins rădăcini adânci în viața ta și pentru că, în general, acesta este non-conștient și automat. Dacă un obicei rămâne într-un stadiu reflex, nu te poți aștepta să-l îndrepți. Așa cum spunea psihanalistul Carl Jung: „Dacă nu aduci inconștientul în conștient, el îți va guverna viața pe care o vei denumi destin.”

Delia Owens, Acolo unde cântă racii

Deși nu mai e, de luni bune, o noutate, romanul Deliei Owens conduce topul celor mai vândute cărți din colecția Anansi. World Fiction a editurii Pandora M. De ce? Pentru că Acolo unde cântă racii este mixul perfect de povestea orfanului cu Tarzan feminin (ah, ce ne mai plac sălbăticiunile!) cu thriller și poveste de dragoste, finalizată cu un nobil mesaj anti-rasism.

GUSTĂ UN FRAGMENT

Balta nu e o mocirlă. Balta e un spaţiu al luminii, unde iarba creşte din apă, iar apa curge către cer. Pârâiaşe leneşe hălăduiesc în voie, purtând cu ele către mare globul soarelui, iar păsările cu picioroange se înalţă cu neaşteptată graţie – de parcă n-ar fi alcătuite pentru zbor – în zarva asurzitoare a gâştelor albe.

Apoi, în trupul bălţii, ici şi colo, petice de mocirlă adevărată cuprind limbile joase de pământ pitite în umezeala lipicioasă a pădurilor. Apa mocirlelor e neclintită şi întunecată, fiindcă a înghiţit lumina cu gâtlejul său nămolos. Până şi târâtoarele nopţii sunt diurne în vizuina asta ferită. Există sunete, fireşte, dar, în comparaţie cu balta, mocirla e tăcută, fiindcă descompunerea e munca celulelor. Viaţa se fărâmiţează, începe să duhnească şi redevine materie organică putredă, informă; o băltoacă moartă, cu iz înţepător, stă la originea vieţii.

În dimineaţa zilei de 30 octombrie 1969, cadavrul lui Chase Andrews zăcea în mocirlă. Îl păştea obişnuita absorbţie tăcută, care l-ar fi făcut nevăzut pentru totdeauna. O mocirlă se pricepe la moarte, n-o socoteşte neapărat o tragedie şi cu siguranţă nu un păcat. Însă în dimineaţa asta doi băieţi din sat, veniţi cu bicicletele până la vechiul foişor de foc, îi zăresc, de pe drumul vălurit, geaca de blugi.

Barack Obama, Pământul Făgăduinței

Pământul Făgăduinței îl plasează pe Obama printre cei mai inspiraţionali lideri ai lumii în care trăim. Cartea este o sursă excelentă de cultură generală şi cunoaştere pentru publicul larg, o lectură plăcută chiar şi pentru cei dezinteresaţi de politică şi istorie și un manual în cel mai bun sens al cuvântului pentru tinerii care vor să schimbe ceva în lumea în care trăiesc. Citește recenzia aici.

GUSTĂ UN FRAGMENT

Ascunzătoarea lui Osama bin Laden fusese un mister încă din decembrie 2001 când, la trei luni după atacurile de la 11 septembrie care au ucis aproape 3 000 de oameni nevinovaţi, acesta scăpaseră ca prin urechile acului de forţele americane şi aliate care luase cu asalt cartierul lui general din Tora Bora, dintr‑o zonă muntoasă de la graniţa Afghanistanului cu Pakistanul. Căutările au continuat fără încetare timp de mulţi ani, dar în momentul în care eu am preluat mandatul de preşedinte, i se pierduse urma. Era, desigur, pe undeva: al‑Qaeda se reorganizase şi îşi stabilise baza în regiunea FATA din Pakistan, în vreme ce liderul lor lansa periodic mesaje audio şi video, îndemnându‑şi susţinătorii la un război sfânt împotriva puterilor occidentale.

Încă de la prima mea declaraţie publică despre reacţia Americii la evenimentele din 11 septembrie şi de la anunţul că mă opuneam Războiului din Irak, cu ocazia mitingului din Federal Plaza din Chicago, în ajunul alegerilor pentru Senat din 2002, militasem pentru concentrarea forţelor în vederea aducerii lui bin Laden în faţa justiţiei. În timpul cursei pentru preşedinţie revenisem la acest subiect, angajându‑mă să îl urmăresc pe bin Laden până în Pakistan dacă guvernul de acolo nu era capabil sau nu era dispus să‑l prindă. Majoritatea politicienilor de la Washington, inclusiv Joe, Hillary şi John McCain, respinseseră acea promisiune drept o şmecherie de campanie, o modalitate a unui senator fără experienţă în politica externă de a părea dur. Chiar şi după ce fusesem ales preşedinte, au fost şi din aceia care au crezut că voi abandona subiectul bin Laden pentru a mă ocupa de alte probleme. Dar, în mai 2009, după o întâlnire în Camera Situaţiilor de Urgenţă privind ameninţările teroriste, am chemat câţiva consilieri în Biroul Oval, printre care Rahm, Leon Panetta şi Tom Donilon, şi am închis uşa.

«Vreau să facem din urmărirea lui bin Laden o prioritate», i‑am anunţat. «Vreau să văd un plan oficial de urmărire şi de capturare a acestuia. Vreau un raport pe biroul meu la fiecare 30 de zile, în care să‑mi descrieţi progresele înregistrate. Tom, te rog să introduci asta în directiva prezidenţială, ca să ne asigurăm că toată lumea e pe aceeaşi lungime de undă.

orange.ro

Guzel Iahina, Copiii de pe Volga

După ce a încântat cititorii și lumea literară cu “Zuleiha deschide ochii”, Guzel Iahina a reușit performanța rară de a “scoate” un al doilea roman la fel de bun.

Copiii de pe Volga spune povestea de dragoste a unui profesor și a elevei sale. Cei doi se îndrăgostesc și pleacă, departe de prejudecățile comunității în care trăiesc, pe celălalt mal al Volgăi, în căutarea unui loc în care se vor iubi… fericiți până la adânci bătrâneți? (Vezi și recenzia)

GUSTĂ UN FRAGMENT

A fost odată ca niciodată un tărâm al văilor de smarald și al câmpurilor cu spice de aur, locuit de păstori buni și plugari pașnici, un ținut înfloritor, a cărui frumusețe se întreceau s-o cânte pictorii și poeții. În inima acestui ținut, pe o colină înaltă, deasupra unui râu năvalnic, se înălța un castel. Și în el trăia preaputernicul rege. Era gras ca un butoi pentru heringi, chel ca o turtă de grâu, iar barba lui semăna cu un smoc de varză murată. Și avea regele ăsta o fiică – cu ochi albaștri ca valurile râului, și cu obrajii delicați precum aripile de fluture. Nu-și cunoscuse mama și fusese crescută doar de o servitoare – o bătrână uscățivă și mânioasă, care torcea zi după zi un fir fără sfârșit, iar dacă vreodată scotea un cuvințel, și acela era plin de răutate… Fusese de ajuns ca Bach să ia creionul în mână și să pună o foaie de hârtie cenușie pe tăblia stropită de lapte a mesei, că îndată cuvintele începuseră să se aștearnă singure pe hârtie: mâna amorțită abia apuca să traseze literele. Chipuri din trecut – fața lată a lui Udo Grimm, obrazul ridat al Tildei – au răsărit înaintea ochilor lui atât de clar, încât ar fi putut să-l descrie în amănunt pe fiecare. Deodată și-a amintit că șuvițele bărbii lui Grimm aveau nuanțe vag diferite, ca frunzele galbene din pădure toamna, iar desenul ridurilor de pe fruntea Tildei amintea de brazdele strâmbe cu care un colonist harnic marchează hotarele câmpului său.

Ioana Pârvulescu, Inocenții

Asta e cartea care s-a bătut lună de lună, în acest an, cu Marcus Aurelius pentru locul întâi în topul Humanitas. În august a câștigat. Despre “Inocenții”, autoarea spune că este: “Un roman despre cum se poate înota în timp și în timpuri fără să te îneci. Ar fi bine să fie citit fără grija vârstei proprii. Și fără orice alte griji, de altminteri. Aceasta e o urare!”

GUSTĂ UN FRAGMENT

Întâmplările care urmează s-au petrecut într-o altă lume. Nu numai istoria, care, nevăzută, țese viața de zi cu zi a oamenilor, era alta, dar și obiectele care le guvernează gesturile erau altele. Telefon exista, însă doar fix: un aparat mare, de obicei negru, de ebonită, cântărind vreo jumătate de kilogram, cu fir încolăcit sau împletit și un cadran alb cu 10 cifre, peste care se rotea un altul negru, perforat, mișcător. Puneai degetul arătător în cercul unei cifre și, când îl învârteai, revenea la loc cu un mic sunet de arc. Cadranul perforat se mișca de la stânga la dreapta până la un cârlig metalic, care-ți oprea degetul, cifrele erau scrise de la dreapta la stânga, asemenea unui ceas invers. Era nostim să telefonezi, era ca o joacă: cercul lui 1 revenea repede la loc, al lui 5 mai greu, dar la 9 și la 0, până roteai cadranul și se-ntorcea, dura o veșnicie, mai ales dacă te grăbeai, suna ocupat și trebuia să repeți numărul. Fiecare apel era deci un du-te-vino de mișcări circulare, un balet diferit al mâinii și cadranului, parcă ai fi vrut să aduci cifrele spre tine, dar ele-ți scăpau și zburau înapoi. Unii oameni pretindeau că-și pot da seama, din timpul de întoarcere a cadranului, ce număr se formează. Toate aparatele sunau la fel, țârr! țârrr! Telefon mobil nu exista: dacă un om pleca de lângă tine, n-aveai cum să știi ce face, unde e, când se întoarce, de ce întârzie. Dacă aveai întâlnire cu cineva și nu apărea, te uitai la ceas (cel de mână, un obiect important, care te plasa în rândul adulților) din ce în ce mai îngrijorat și începeai să-ți faci tot felul de gânduri. Iar el, întârziatul, n-avea cum să te anunțe și-și făcea gânduri despre gândurile tale.

Marcus Aurelius, Gânduri către sine însuși

Jurnalul lui Marcus Aurelius, Gânduri către sine însuși, este de peste un an, prima sau a doua cea mai bine vândută carte Humanitas în fiecare lună (concurenta Inocenților. Până s-o cumpăr, nu pricepeam cum este posibilă o conversație (o carte e mereu o conversație) cu un om care a trăit și murit acum două milenii. Un mileniu, o mie de ani, două milenii, două mii de ani. CUM?

Citește recenzia.

GUSTĂ UN FRAGMENT

Chiar dacă ți-ar fi dat să trăiești trei mii de ani și tot atâția ani de zece mii de ori, amintește-ți totuși că nimeni nu pierde o altă viață decât cea pe care o trăiește și nici nu trăiește altă viață decât cea pe care o vei pierde.

Colum McCann, Apeirogon

Poziționat la granița între ficțiune și realitate, apeirogonul lui Colum McCann este un caleidoscop al conflictului dintre Israel și Palestina, în care vezi sute de fațete ale acestor țări și ale oamenilor care trăiesc între zidurile de separație. McCann are o capacitate fenomenală de a întrețese narațiuni complementare într-un tip de roman ireplicabil, care-ți deschide zeci de lumi noi, unele pe care – deși știai că există – probabil că nu le-ai fi sondat vreodată, ca să le afli frumusețea. (Vezi aici recenzia)

GUSTĂ UN FRAGMENT

Soldatul care mi-a omorât sora era victima unei industrii a fricii. Conducătorii noștri ridică glasul îngâmfați, cerând moarte și răzbunare. Megafoanele sunt cocoțate peste maldăre de amnezie și negare. Dar vă cerem să vă scoateți armele din visele noastre. Ne-am săturat, gata, destul, de ajuns. Numele noastre au fost transformate în blesteme. Singura răzbunare e să facem pace. Familiile ni s-au unit în amara definiție a îndoielii. Arma n-a avut de ales, cel care a tras cu ea, da. Nu vorbim despre pace, facem pace. Numele lor rostite împreună, Smadar și Abir, sunt adevărul nostru simplu, fără rest.

Javier Marias, Așa începe răul

“Așa începe răul” spune două istorii distincte și amândouă sunt despre alegerile pe care le facem atunci când deținem puterea într-o relație de dragoste (sau suntem atât de vicleni încât pretindem că o avem) și felul în care ele schimbă radical viețile altora. Eu cred că cea de-a treia poveste, cea spusă de personajul narator, Juan, este cea pe care ar vrea să ne-o amintim: Așa începe răul și mai răul rămâne în urmă.

Citește recenzia aici.

GUSTĂ UN FRAGMENT

Pe atunci nu exista încă divorțul, și cu atât mai puțin se putea spera că va mai exista vreodată când Muriel și soția lui s‑au căsătorit, cu vreo douăzeci de ani înainte ca eu să mă amestec în viețile lor, sau mai degrabă ca ei s‑o străbată pe a mea, care era abia a unui începător, cum se spune. Însă din momentul în care te afli în lume ți se și întâmplă lucruri, roata ei vlăguită te încorporează cu scepticism și cu leha­mite, ca să te târască în silă, căci e bătrână și a triturat multe vieți fără grabă, în lumina veghii ei leneșe, luna rece care dormitează și se uită cu o singură pleoapă întredes­chisă, știe poveștile, înainte să se petreacă. E suficient să fii atent la cineva, ori să‑i arunci o privire indolentă și nu vei mai putea să te sustragi, chiar dacă te ascunzi, zăbo­vești liniștit în tăcere, nu ai inițiative și nici nu faci nimic. Chiar dacă vrei să nu fii remarcat, ai fost deja zărit, ca o mogâldeață îndepărtată în oceanul de care nu poți să faci abstracție, pe care trebuie să‑l eviți sau de care trebuie să te apropii; contează pentru ceilalți și ceilalți contează pe tine, până dispari. Nici aceasta nu a fost situația mea, în definitiv. N‑am fost pasiv pe de‑a‑ntregul și nici nu m‑am prefăcut miraj, n‑am încercat să devin invizibil.

Elena Ferrante, Zilele abandonului

La fel ca în cazul Guzelei, nu credeam (speram) că e posibil ca Ferrante să strălucească la fel ca în “Prietena mea genială”. Și ce m-am înșelat! Zilele abandonului, romanul despre chinurile și vindecarea unei femei părăsite de soț “peste noapte” e o bijuterie literară, scrisă cu nerv, de-o autenticitate răvășitoare. (Vezi recenzia)

GUSTĂ UN FRAGMENT

El mă asamblase pe baza celor două laturi mobile, necoordonate, ambigue și cine știe ce fizionomie îmi atribuise, cine știe ce montaj al meu îl făcuse să se îndrăgostească , dar care se dovedise apoi respingător pentru el, încetând să mai fie îndrăgostit. Eu – m-am înfiorat – pentru Mario nu fusesem niciodată Olga. Sentimentele, senzația vieții dinăuntrul ei – am înțeles brusc -, fuseseră doar o greșeală de la sfărșitul adolescenței, o iluzie de-a mea de stabilitate. De acum încolo, dacă voiam s-o scot la capăt, trebuia să am încredere în acele două profiluri, mai mult în faptul că mi-erau străine, nu familiare, și, pornind de acolo, să-mi recapăt, încet-încet, încrederea, să devin adultă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: