Recenzie Apeirogon, Colum McCann

Durerea văzută din văzduh. Durerea din ură. Durerea subterană. Durerea din vârf. Durerea din gloanțe. Durerea mută. Durerea rea. Durerea care te scufundă. Durerea care te umilește. Durerea omucigătoare. Durerea de a nu putea uita. Durerea recurentă. Durerea pierderii (există altfel de?). Durerea fulger. Durerea naționalistă și durerea antisemită. Durerea care nu se sfârșește. Durerea din nopțile lungi. Durerea care pietrifică. Durerea fără de care nu mai știi să trăiești. Durerea ca stil de viață?

Aceste linii ale durerii pot forma un apeirogon, adică un poligon cu un infinit numărabil de laturi. Cartea lui Colum McCann numără 1001 linii dintr-un astfel de poligon. Apeirogonul durerii de a pierde ce ai mai de preț, o viață pe care tu însuți ai creat-o. O parte din tine, asemănătoare, dar distinctă, separată de tine, care, într-un scenariu normal, ți-ar fi supraviețuit.

Dar tu nu trăiești într-un scenariu normal…

1001 de snoave în Aperoigonul Durerii

Israel și Palestina. Cisiordania și Gaza. Ca european, oricâte știri sau istorie citești despre proverbiala zonă de conflict, există un lucru pe care n-ai cum să-l afli (ce noroc pe tine!). Cum e să te naști și să trăiești într-un teritoriu ale cărui identitate și granițe sunt neîncetat disputate și strămutate. Un teritoriu care pare să ceară regulat un tribut în sânge de la cei care îl locuiesc.

Colum McCann e un ghid necruțător prin această țară fără nume în care bântuie, pe jumătate vii, pe jumătate moarte, rudele celor aleși (ajunși?) tribut. Apeirogon combină poveștile a doi tați, un israelian și un palestinian, care-și pierd fiicele și caută alinare în iertare, cu sute de proze miniaturale despre locuri în care nu e loc pentru pace.

Poveștile durerii se împletesc cu cele despre O mie și una de nopți, cu ale păsărilor care traversează Orientul Mijlociu în drumul către mai cald, cu viața lui Francois Mitterand, cu a lui Borges, cu farse grotești ale Holocaustului și cu istorii despre dezumanizarea adversarului.

Poveștile (din O mie și una de nopți) au existat mai întâi de sine stătător, a zis Borges, și abia apoi au fost puse laolaltă, întărindu-se unele pe altele, o catedrală infinită, o moschee din ce în ce mai vastă, o totalitate extinsă multidirecțional.

Era ceea ce Borges numea infidelitate creativă. Timpul care apare înăuntrul timpului, înăuntrul altui timp.

Cartea asta, a zis, e atât de vastă și de imposibil de epuizat, că nici măcar nu e necesar să o fi citit, de vreme ce există deja ca parte inseparabila memoriei inconștiente a omenirii.

orange.ro

O enciclopedie despre lipsa și căutarea sensului

Între scârțâitul obsesiv al unei sertar de morgă și sirena inutilă a unei ambulanțe oprite din goană de ordinele Absurdistanului, Colum McCann strecoară adevărul despre lumea pe care noi am creat-o pentru noi. Nu e o lume atât de frumoasă cum ne-o arată unele documentare. E și o lume crudă.

Pe laturile apeirogonului sunt aliniate gânduri și relatări despre Hiroshima, înmormântarea evreiască, Acordurile de la Oslo, acrobatul Phillip Petit, Irlanda de Nord, inventarea prafului de pușcă ș.a.m.d. McCann le folosește ca să amorseze sau să dezamorseze tensiunea poveștilor principale.

Scrisă – pe alocuri – la persoana întâi, Apeirogon țintește să dea glas inocenților uciși “în numele unei cauze”. Este povestea poveștilor care nu vor fi scrise niciodată, care trăiesc acum măcar în cartea aceasta prin gândurile și faptele celor doi tați care transformă doliul într-o pledoarie pentru iertare.

Soldatul care mi-a omorât sora era victima unei industrii a fricii. Conducătorii noștri ridică glasul îngâmfați, cerând moarte și răzbunare. Megafoanele sunt cocoțate peste maldăre de amnezie și negare. Dar vă cerem să vă scoateți armele din visele noastre. Ne-am săturat, gata, destul, de ajuns. Numele noastre au fost transformate în blesteme. Singura răzbunare e să facem pace. Familiile ni s-au unit în amara definiție a îndoielii. Arma n-a avut de ales, cel care a tras cu ea, da. Nu vorbim despre pace, facem pace. Numele lor rostite împreună, Smadar și Abir, sunt adevărul nostru simplu, fără rest.

Narațiunea fragmentată, poate chiar pentru a sugera fărâmițarea acestui teritoriu ingrat și a celor ce trăiesc (și mor prea devreme) acolo, e deopotrivă atuul și călcâiul cărții nominalizate la Booker Prize anul trecut. Paragrafele cu fraze scurte, vizuale, intense, cum e cel de mai sus, te fac să simți ca în viu Ocuparea, dar te și amorțesc prin acumularea exagerată de informații și detalii inedite din prea multe domenii.

Apeirogon va rămâne, în ciuda (și datorită) imperfecțiunilor sale, una dintre cărțile importante publicate anul trecut. Fotografiile textuale și poveștile corelate de Colum McCann construiesc împreună un chip îndurerat, dar nu deznădăjduit, care cere, în numele celor care nu mai sunt, să fie ascultat.

3 gânduri despre „Recenzie Apeirogon, Colum McCann

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: