RECENZIE Viața mincinoasă a adulților, Elena Ferrante

Am așteptat o săptămână, două, să se așeze în mine Viața mincinoasă a adulților de Elena Ferrante, pentru că nu voiam să scriu că e cea mai slabă carte a ei – citită de mine. Dar uite că tot am scris și scris rămâne. Chiar dacă mă dor și mă furnică buricele degetelor. Asta e.

Astă vară am citit Zilele abandonului și m-a dat pe spate. Impecabilă scriitură, suspans, locurile comune de scăldat pentru orice cititoare, povestea “perfectă” a inimii frânte. Poate că din cauza ei (și a preafrumoasei, complexei tetralogii), am așteptat prea mult de la Viața mincinoasă a adulților, respectiv o carte independentă, alte personaje, altfel de lumi.

O altă tetralogie, cu altă pălărie. Una scurtă. Un rezumat. “Scoateți ideile principale.”

Mai știți? Când ne zicea profesoara de română: scoateți ideile principale din Cutare text. Cam asta a făcut Ferrante în cartea ei despre adolescenți vs adulți. A scos niște idei principale din Tetralogie și le-a reciclat în Viața mincinoasă a adulților.

Și dacă am zis rezumat, să facem rezumat. Suntem în lumea Giovannei, o adolescentă napoletană de familie bună, la a cărei maturizare (se poate citi pierdere a inocenței) asistăm, pe fundalul unui Napoli bipolar, în care coexistă, bine delimitate, două lumi la fel de pline de iluzii și perisabile, cea a bogaților și cea a celor nebogați. Giovanna are, ca și Lenu (una dintre protagonistele Tetralogiei Napoletane), o prietenă intimă și alte câteva nu la fel de intime. La fel ca “Prietena mea genială”, are un număr de personaje-baston care îi facilitează introspecțiile și opiniile despre familie, societate, politică, viață, sex etc.

Cum se aseamănă Giovanna cea privilegiată cu Lenu cea ambițioasă? Dincolo de diferențele de creștere și oportunități, amândouă sunt creaturi mai degrabă singuratice, timide. Se înconjoară cu cărți, țin jurnale (mentale) bine documentate ale maturizării, sunt crude și ușor de sedus – ca orice puștoaice – de modele (masculine), aparent mai bine definite, de bărbați carismatici care cuceresc “publicul” involuntar, cu modestia și spiritul lor erudit.

De-asta scriu că Viața mincinoasă a adulților e cea mai slăbuță carte a ei. Diferența principală între Lenu și Giovanna este doar contextul în care care cresc și se maturizează cele două fete și… cine citește o carte doar pentru context? E ca și cum, încercând să spui o poveste pe scurt, ai spune: A fost o dată, într-un oraș de munte cu case frumoase și copacii îngălbeniți de soarele alb al lui octombrie. Și te-ai opri aici, de tot.

A fost o dată o adolescentă și viața ei de familie ignobilă

No, bine. Ferrante nu se oprește subit, dar nici nu pune suficientă carne pe narațiune ca să onoreze tăierea copacilor care sunt acum pagini de Viața mincinoasă a adulților… Italieni? Globali? Este adulterul o afacere aristocrată, națională sau internațională?

Am despre Ferrante aceeași enigmă pe care o am despre Kundera sau Marias. De ce cred scriitorii aceștia că toate familiile sunt compuse din parteneri de conveniență, care se înșeală inevitabil și duc vieți duble? Acest motiv al trădării și adulterului generalizat, adesea mutual acceptat de ambii soți, apare recurent în aproape toate cărțile lor.

Așa este? Majoritatea căsniciilor lumii reale (și inevitabil literare) sunt niște mascarade pe care oamenii le scot duminica la biserică, la teatru, la prânz cu părinții și bunicii, ca să pară decenți și buni, în timp ce aceștia din urmă, la fel de ne-buni și indecenți (infideli), abia așteaptă să scape din sceneta complezenței, ca să-și sune amanții și să le povestească adevăratele lor gânduri și emoții?

Dacă așa e, vă rog scrieți da în comentarii. Niciodată nu e prea târziu să afli pe ce lume trăiești.

Dar revin la subiect, la cartea Elenei despre viața mincinoasă a tuturor (nu există personaje loiale sau dacă există nu ni se spune clar asta). Mi-a plăcut exclusiv prima parte a romanului. Cea în care copilăria Giovannei începe să se fărâmițeze, după ce îl aude pe tatăl ei vorbind despre ea ca despre o străină. Fata caută alinarea la mătușa non-grata. Copiii fac asta – se răzbună pe păcatul capital al părinților de a fi imperfecți încercând să-i înlocuiască cu alte figuri și arătându-le asta. “Na – na, părinte urât și rău!”

Cred că toți am trăit (cvasi) lucid această pierdere a inocenței. Acel moment zero al tinereții în care lumea începe să se desfacă în jurul nostru și întrezărim lucruri de care pe de-o parte nu ne păsa când aveam șapte, opt, ani, pe de altă parte nici nu eram echipați să le procesăm. Neforțați de circumstanțe, n-am fi știut să vedem (să recunoaștem semne că se petrece) un adulter.

Urmează două sute de pagini de idei reconvertite

O dată “fumată” și epuizată partea romanului care explorează pierderea naivității – și a iluziei că iubirea există, dă naștere unor ființe vii și își păstrează pentru eternitate frumusețea și noblețea și “componența echipei”, din Viața mincinoasă a adulților nu mai rămâne nimic nou.

Că Giovanna se masturbează excesiv (o perioadă) și explorează sexul prin corpul unei prietene, nu mi se pare vreo superinvenție literară. Că e inconstantă și furioasă, cine nu e, la adolescență? Că există un Napoli soios, marginal? Și asta știam din Tetralogie – patru cărți a scris Ferrante despre viața săracilor din Napoli. Tot de acolo am aflat și că, la periferie, familiile se cam fornicau unele cu altele, unele peste celelalte, încât nu mai știai cine cu cine și care al cui copil e. De ce Ferrante revine în cartea asta, care promite că ar fi despre viața intimă și socială a protipendadei, înapoi la margine de Napoli, în blocurile gri cu familii triste, amestecate (consangvinizate?) de iluzii, ghinion și sărăcie… Pentru polarizare, bănuiesc.

M-a dezamăgit și faptul că personajul semi – central, mătușa ingrată, este abandonat la un moment dat. Din figura misterioasă, de forță, care pivotează din umbră destine și acțiuni, devine o figurantă, iar noi vom afla prea târziu, când deja uitasem de ea, cine este și de ce este cine este.

Și cel mai tare m-a enervat finalul. Nu dau spoiler.. sau doar un pic. (Ăsta e momentul să ieși de aici nevinovată, ultimul moment). Dar dacă ai citit Prietena mea genială și știi care a fost cea mai tâmpită decizie luată de Lenu în ce privește sexualitatea ei, știi ce va face Giovanna. Tot o tâmpenie, evident – chiar o serie. Doar că Giovanna nu poate face nimic, fiindcă e fictivă. Ferrante face toate acestea și faptul că alege să-și chinuie personajele feminine iar și iar, în diferite feluri și cărți, mă face să cred nu că e o feministă veritabilă așa cum spune în rarele interviuri, ci poate o lesbiană radicală, cam țăcănită, care urăște femeile hetero și pe bărbații lor prefăcuți și mincinoși (ca ele).

Sau e mizantroapă și gata. Și din acest motiv nici nu vrea să se arate în lume. Urăște oamenii, copii sau adulți, și alege să-și petreacă întreaga viață în compania unor personaje neputincioase și fragile pe care le poate fornica (la figurat, pentru că nimeni creat de ea nu are parte de sex exploziv și gratificator) cum și când vrea ea. În tetralogii sau alte romane.

Mnu sunt nervoasă de-adevăratelea, deși așa pare. Am făcut-o doar pentru show. Viața mincinoasă a adulților. Dacă ai citit Tetralogia Napoletană, ai cam citit și cartea asta, care este un remake semi-reușit și trist. Dacă n-ai citit-o, alege varianta în patru părți. E Mult mai bună. E minunată!

Nu te-am convins? Convinge-te cu ochii tăi.

Salutări, răsfoitori!