Recenzie “Așa începe răul”, de Javier Marias și câteva cuvinte despre literatura feministă

Trăim vremuri care ne schimbă mințile. Profund și de durată. Dar nu simțim. Pentru că schimbări ca acestea nu sunt anunțate în breaking news. Nu vin peste noi intempestiv, în cod roșu, rupând nori, mașini și copaci. Vin pe nesimțite, ca un vânt cald și firav, dar încăpățânat, care apleacă în fiecare zi, puțin și încă puțin, gardul înalt care desparte oameni și lumi.

Sunt schimbări de mentalitate, care se petrec lent, prin imagini și cuvinte (cărți, filme, grafitti, picturi, fotografii, reclame) care de multe ori înadins nu explică ce și de ce trebuie schimbat, doar ne arată răul și ne lasă să judecăm singuri în tihnă, în zile, în luni, poate ani.

Cărțile sunt printre vehiculele cu care aceste schimbări circulă între mințile noastre, iar în ultimii ani am citit cel puțin 10 volume de ficțiune și non-ficțiune profund, intens feministe. Pe cele mai multe dintre ele crezând că sunt altceva (așa erau prezentate).

Roberto Bolano dedică al doilea volum al ultimului său roman, “2666”, sutelor de femei mexicane omorâte între 1990 și 2000, ai căror ucigași nu au fost căutați și pedepsiți vreodată. Margaret Atwood și-a imaginat o distopie în care femeile sunt reduse la funcția biologică maternală (nu și-a imaginat decât detaliile, restul evenimentelor s-au petrecut adesea în realitate), “Povestea Slujitoarei”. Lisa Taddeo a scos “din dulap” și din întuneric miile de nuanțe și trăiri ale vieții sexuale feminine în “Trei femei”.

Iar acum vine Javier Marias cu cartea lui “nevinovată”. Vine și îți spune despre niște lucruri care par familiare. Te relaxezi. Ai impresia că știi ce citești. Este doar încă o poveste despre dragoste și trădare (scrie și pe coperta din spate).

O poveste despre neputința de a vedea răul lăuntric

Dar dacă e mai mult? Dacă domnul scriitor – profesor scrie și în tine, în mintea ta? Cu o finețe extraordinară, Javier Marias scrie în tine despre bărbați care rănesc femei și despre bărbați care iartă bărbați care rănesc femei: “Așa începe răul”.

Fără să vrei, fără să știi, începi să vezi. Credeai că citești un roman, ficțiune. Dar nu este doar atât. Este un exercițiu pentru o lume în care vor exista cât mai puțini “bărbați” ca protagonistul din “Așa începe răul”, bărbați care-și validează masculinitatea cu fraze și purtări ca asta:

“Nimic nu oferă satisfacție mai mare decât când nu vor, dar nu pot spune că nu.”

“And thus bad begins and worse remains behind. / Așa începe răul, iar mai răul rămâne în urmă.”

Marias a ales iar un citat din Shakespeare pentru titlu (la fel ca în “Mâine în bătălie să te gândești la mine”). Unul puternic, de forță, pe nu-l uiți. Mai ales că figura de stil preferată a lui Marias e repetiția. O să ți-l repete, până ce-o să-l visezi. “Așa începe răul, iar mai răul rămâne în urmă.” Hai, cântă cu mine!

Niciunul din recenzorii de pe coperta din spate a cărții nu scrie despre titlu, nici despre personajul Van Vechten. Cartea este mai ales despre acest olandez care nu e olandez, despre acest pediatru preocupat de mame, despre acest bărbat fără bărbăție și, adițional, despre o Spanie liberă care continuă să fie condusă de vechea gardă. E o carte despre impostură, nu una despre trădare. Trădarea e doar una dintre uneltele imposturii, “necesară”, dar nu inevitabilă. Și da, este o temă transversală a cărților lui Javier Marias (cum e și adulterul), dar nu tema principală în “Așa începe răul”.

Mă întorc la Van Vechten, despre care (aproape) toată lumea are de spus “numai de bine”. Bunul doctor e protagonistul ambelor narațiuni care se împletesc în carte – cea despre familia cineastului Muriel (eu m-am gândit neîncetat la Almodovar, ce să fac?, dacă atâta știu) și cea despre Spania sub și după dictatură.

Van Vechten e singurul personaj pe care Marias ni-l arată, îl expune pe larg, în ambele ipostaze, viață intimă și viață socială. Pe restul le cunoaștem, dar numai pe el îl vedem ca pe un actor iluminat simultan de cinci reflectoare. Apare din prima pagină, iar alegerea timpurilor verbale spune și ea ceva. Despre cei doi soți, Eduardo și Beatriz, citim că vom afla “ce li s-a întâmplat”, în vreme ce despre Van Vechten vom ști “ce a făcut”. Lor li s-a întâmplat, el a făcut.

Trec de prima pagina doar ca să vă îndemn s-o dați singuri pe următoarea. Dacă aș face eu asta, ar însemna să dezvălui puțin câte puțin din ceea ce Marias a trudit să construiască în sute de pagini: o replică minuțioasă, plină de suspans, a eșafodajului fragil și cvasi/necunoscut pe care “ni se poate întâmpla” să ne trăim povestea de dragoste și de viață.

“Așa începe răul” spune două istorii distincte și amândouă sunt despre alegerile pe care le facem atunci când deținem puterea (sau suntem atât de vicleni încât pretindem că o avem) și felul în care ele schimbă radical viețile altora, dar eu cred că cea de-a treia, cea spusă de personajul narator, Juan, este cea pe care ar vrea să ne-o amintim:

Așa începe răul și mai răul rămâne în urmă. Începe atunci când alegem să facem rău, ca să evităm mai răul. Începe atunci când ne spunem că există “rău mic”, “rău mijlociu” și “rău mare”. Începe cu impresia că iertarea poate fi soluția universală (și salvarea). Începe cu iluzia că binele de azi poate compensa răul de ieri. Începe crezând că răul făcut în numele iubirii nu e rău sau că răzbunarea dreaptă poate justifica cruzimea ș. a.m.d. până în ziua în care nu mai suntem capabili să discernem răul de bine.

Așa începe răul, când te convingi că faci bine.

Salutări, răsfoitori!