De Backman și Scandalul lui mi-a fost teamă să m-apropii, după ce am citit “Un bărbat pe nume Ove”. Dacă e “one hit wonder”, ca Milli Vanilli? Nici gând. Backman e minunat, când scrie despre moși zgrunțuroși și adorabili sau despre tineri obsedați de hochei, violatori “nevinovați”. (Nu și când riscă la ruleta literaturii invenția unui nou gen, romanul – carte de self help.)
Nici nu știu câți 10 cu felicitări să îi dau pentru Scandalul. Primul este pentru temă, căci violul consimțit nu este încă suficient de des abordat, astfel încât să ne apropie de adevăr. De realitatea faptului că expresia viol consimțit nu e doar oximoron, ci și o structură logică lipsită de sens și un abuz suplimentar.
Un mesaj feminist trimis de un scriitor cititorilor lui. Scandalul, Fredrik Backman
Scurtă digresiune. Dacă nu pricepi cum a apărut ideea de viol consimțit, îți poate explica rapid aproape orice bărbat în doar o frază. Și uneori ți-o explică tot cu aceeași frază chiar și femeile – pentru că așa au învățat ele de la mamele lor frigide sau rigide (e vreo diferență aici?) și de la tăticii lor misogini fără voie (ori conștiință). Au învățat că “fetele cuminți” nu sunt violate. Că violul e rezervat pentru “curve”.
“S-a dus cu el în cameră, deci voia să facă sex.”
E, nu mai spune! Adică tu când mângâi un cățel, te umezești acolo jos? Când o pupi pe mami, îi pui și mâna pe cur? Doamne păzește! Ești dezgustat/-ă. Și eu! Suntem acum dezgustați la plural, dar sper că asta te face să înțelegi că dorința de a atinge un bărbat nu este identică cu cea de a face sex cu el. Și că, de cele mai multe ori, curve e un substantiv în spatele căruia îți ascunzi neștiința, prejudecățile și o gigantică nepăsare față de suferința reală a victimei unui abuz real.
Exprimarea afecțiunii nu este disponibilitate pentru sex. Iar nu înseamnă NU, nu da cum justifică misoginii fără glorie faptul că nu și-au putut ține pantalonii pe ei. Sfârșitul digresiunii.
Al doilea 10 este fiindcă “Scandalul” m-a făcut să cred că hocheiul e cel mai cool sport de pe planetă. Pe mine, cea care îl vedeam înainte ca pe un sport ciudat (patinajul simplu ce are?) și cam tâmpițel. (“De ce să te chinui în așa hal? Ca să prinzi un puc? Da’ ce, chiar n-ai probleme adevărate?”)
Sportul din Scandalul este însă doar un pretext pentru a arăta ce fac uneori oamenii ca noi ca să nu-și piardă mica lor lume de zahăr. Scandalul este despre o fată care spune nu și despre un băiat care o ignoră, pentru că… dacă s-a dus cu el în cameră.. voia să facă sex, nu? (Doamne ferește să ne gândim la ceva decent, de exemplu la faptul că poate ea voia să vorbească cu el în liniște. Neaah.) Și despre un tată care alege să-și ignore fiica, decât să vadă realitatea. Și despre un tată antrenor care alege echipa, nu fiica. Și despre o comunitate care mai “bine” alege să sacrifice iar victima, decât să admită că băiatul de zahăr al echipei de zahăr a făcut o greșeală teribilă pe care îi e teamă și rușine să o admită. (“Nu mai bine să-i fie rușine fetei că s-a dus cu el în cameră?”) Și despre toți oamenii de bine care încetează să fie oameni de bine atunci își inversează prioritățile – prestigiul înaintea adevărului, reputația înaintea bunătății.
Al treilea zece se acordă pentru că a descris fenomenal de precis ramificațiile scandalului din jurul unui viol petrecut într-o comunitate mică. Negarea în care oamenii se aruncă cu toată viteza și capacitatea instantanee de materializare a unui complice colectiv. O întreagă comunitate care se coalizează pentru a ascunde evenimentul “neplăcut” (“care probabil nici nu s-a întâmplat și”) care îi amenință succesul oricum efemer.
Al patrulea zece este pentru că Backman a reușit să creeze un fenomen sportiv fictiv. E ușor să scrii despre echipe sau sportivi care au scris istorie, materialul e deja acolo, dar să scrii istoria unei echipe care n-a existat niciodată și să creezi fanatism pentru ceva ce e pânâ la urmă doar cuvânt scris… uau.
Nu-l poți crea decât dacă-i cunoști sursa. Iar sursa nu e hocheiul, sportul sau istoria fulminantă a unei echipe de provincie. Sursa e nevoia de a fi privit cu admirație și disponibilitatea de a face aproape orice compromis – chiar și pe acela de a tăgădui onestitatea și suferința altuia – ca să nu pierzi acele priviri care-ți spun că ești fenomenal.
Scandalul e genul de carte după care te simți și împlinit și deprimat la un loc. Înghețată cu caramel sărat. Împlinit pentru că, vreo câteva ore (mie nu-mi ia mai mult să devorez o carte bună de Backman), ai fost realmente plecat pe o altă planetă și deprimat pentru că o astfel de experiență e irepetabilă.
Salutări, răsfoitori!
Dacă vrei o altă perspectivă, încearcă Lucrurile omenești, de Karine Tuil. Romanul are o temă similară, dar violul e văzut acolo din perspectiva băiatului, al cărui viitor e fracturat de scandalul pe care l-a creat, și din cea a familiei pe care o trage în jos după el.
De fiecare dată când cumperi o carte sau altă bucurie prin Răsfoiala, devii ambasador al culturii într-o societate care și-a înstrăinat valorile esențiale.
Cu doar un click, ne ajuți să spunem lumii că noi credem în Carte. Credem în tihna refugiului în care ne adăpostește, în freamătul minții care ne îndeamnă să descoperim totul, în bucuria și râsul cu care ne alină, în puterea ei de a lucra în inimile și mințile noastre pentru Bine.
Răsfoiala 
2 gânduri despre „RECENZIE Scandalul, Fredrik Backman”