Recenzie Oameni anxioși, Fredrik Backman

Până la Oameni anxioși eram o super-fană Backman, dar romanul a fost așa o dezamăgire, încât probabil trei ani nu-l mai citesc pe suedez. Asta e o recenzie pe care aș fi preferat să n-o scriu.

(Întreba un tip pe un grup de cititori – de ce scrii despre carte, dacă ți-a displăcut? Ca să-i salvez pe alții de irosirea timpului. Doh. Pentru că am un suflet nobil și altruist și o să primesc coroniță în rai pentru asta.)

Conține SPOILER.

Scriitori care știu ce vor femeile

Am remarcat că poveștile cu morală feministă scrise de bărbați devin din ce în ce mai populare. Vă salutăm, bărbați sensibili! Totuși, poate ar fi bine să nu vă asumați cauze doar pentru că sunt trendy.

Nu contest că există (mulți!) autori capabili să gândească (acționeze prin personaje) ca o femeie. M-au surprins cu insight-uri fantastice despre lumea noastră lăuntrică și expresiile ei. Dar încercarea de a dramatiza (mai mult decât o facem noi) ființa feminină mi se pare o misiune… imposibilă? Categoric perdantă.

A ratat-o și Eric Emanuel Schmitt cu o siropoșenie care aliniază femeia “eternă” la factorul comun al delicateții și visării cu ochii deschiși. Ori, mă scuzați, dar femeile sunt monumente de reziliență și forță. Învelișul de visare și volane e mai degrabă visul masculilor și al revistelor glossy. Gândiți-vă doar la faptul că cele mai crunte dureri (ale nașterii), le avem în ADN de mii de ani.

În compensație, dar cu efect dezumflător, Backman creează în Oameni anxioși o supermamă care sparge o bancă, pentru că n-are bani de chirie. Scopul este să demonstreze autorităților că e o mamă la locul ei, care-și poate hrăni, educa și adăposti copilul în condiții decente.

Mamele pe care le cunosc eu își caută un job, orice job, ca să demonstreze așa ceva. Sau împrumută bani de la o prietenă, de la neamuri, de la fondul pentru mame la ananghie, în niciun caz nu devin spărgătoare. Nu zic că e imposibil, doar că nu e plauzibil. În viața reală (aia care “informează” literatura, căci invers se întâmplă mai rar), mamele găsesc cumva resursele să-și țină copiii lângă ele, “de-ar fi să mânânc pământ”.

A doua chestie care face neverosimilă povestea lui Backman este faptul că instanțele de judecată discriminează pozitiv mamele. E poate unul dintre puținele favoruri pe care genul feminin le-a avut în istorie: i se dă credit din oficiu pentru abilități părintești deosebite. Trebuie să fii abuzivă, dependentă de cocaină, alcoolică și fără domiciliu (toate la un loc), ca să fii exclusă de vreo curte din educația copilului. Iar tipa din roman nu e decât temporar șomeră.

Promoție Litera 25 – 28 octombrie 2021

Instrucțiuni de autopsihoanaliză pentru începători

Poate a doua misiune a acestui volum să aibă mai mult noroc? Cea în care Backman își propune să (ne) trateze anxietățile. Însă eu nici aici n-am rezonat cu tonul și abordarea, deși stau “bine” cu anxietatea. E atât de sfătos și de deștept, că ajungi să te întrebi de ce a murdărit bunătate de carte de dezvoltare personală cu ficțiunea mamei eroine.

Deși mă încântă ideea de autor care iese din culise și stă la o șuetă cu personajul / cititorul, abordarea lui Backman m-a descumpănit. Apare interstițial în roman cu o voce condescendentă, de guru postmodern, care se trage de șireturi cititorul și îi explică în truisme și clișee care e treaba cu viața:

Avertismentul ăsta infantil circulă pe internet de vreo douăzeci de ani. Backman s-a gândit să-l bage și-n literatură, ca producție personală:

Tu nu erai pregătit să crești mare. Cineva ar fi trebuit să te oprească.

sau

Se spune că Dumnezeu râde de cei care își fac planuri.

sau

În adâncul sufletului oricine își dorește să fie bun.

Oamenii anxioși din realitate sunt reprezentați în cartea lui Backman de Zara, o tipă care ajunge la psiholog. Discuțiile contondente și haioase cu terapeuta sunt mult mai relevante pentru obiectivul secundar romanului (popularizarea tulburării de anxietate), decât orice truism debitat de narator.

Dacă se limita la informații și sfaturi redate de personaje, în loc să facă pe filosoful, ieșea măcar o jumătate de carte bună.

Așa a ieșit un semi thriller polițist, întrerupt de truisme din înțelepciunea internaută, intercalate cu o copie (aproape reușită) de proză psihologică de tip yalomian. Apropos de nereușit…

Ceea ce ne-a plăcut, cred, tuturor la Backman, de la Ove încoace, este atenția la construcția personajelor. Acele mici detalii care fac marea diferență, care te fac să uiți că citești și ai sentimentul că participi la ceva real. Oameni anxioși își ratează personajul principal (mama – spărgător) și eșuează să salveze cartea cu măcar acest al doilea antierou, tipa anxioasă.

Oare Backman chiar o fi sperat că poate crea un vigilante mai breaz ca John Q, să-l amestece cu “Minciuni pe canapea” și să ne dea romanul anului?

Dacă ții musai să te convingi cu ochii tăi, găsești cartea AICI.

Salutări, răsfoitori!

orange.ro

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: