“Paturi oculte” de Doina Ruști, “La țigănci” contemporan

E faină și se citește ușor cărticica Doinei Ruști, “Paturi oculte”. Un bun vehicul de evaziune din prezentul deja prea pandemic. Doina Ruști are o voce revigorantă (e prima oară când ne întâlnim). Un ton un pic țepos, acrișor. Ca o doamnă trecută prin viață, care n-are chef de prosteli și pe care n-o poți duce de nas.

Nu știu de ce mă gândesc la atmosfera din “La țigănci”, atunci când citesc proză fantastică made in Romania. Am pățit la fel cu Tudor Ganea și “Cazemata”. Poate sunt prea marcată de Eliade sau Eliade m-a marcat și, cine știe, poate și pe scriitorii români i-a marcat atât de profund, încât cu toții “plasăm” un Gavrilescu, mai mult sau mai puțin vizibil, atunci când ne imaginăm lumi oculte.

În povestea Doinei Ruști, Gavrilescu e o studentă, Flori, care descoperă un lot de paturi frumoase și bizare, răsfirate prin tot Bucureștiul, capabile să deschidă lumea cealaltă. În apărarea poveștii și a lui Flori trebuie scris că asemănările cu Eliade se opresc la pelerinajul între două universuri.

Dincolo de lumea fantastică, scriitoarea descrie un București prozaic. Cu nevoile și necazurile lumii de azi – oameni plecați la lucru în Spania care se naționalizează ultrarapid, oameni rămași acasă care nu-i pot ierta, oameni de vârsta a doua care caută să se reinventeze. Și Flori, fata care intră la Litere fără să fi citit o carte.

Ideea de absolvent de Litere care nu citește mi-a părut inițial neverosimilă. Dar, cum zicea Bogdan Alexandru Stănescu deunăzi pe Facebook, există personaje reale pe care dacă le-ai întâlni în ficțiune, ai zice: nu există. Dar ele există, aievea. Deci, de ce n-ar exista o necititoare la Litere? Probabil majoritatea bacalaureaților de azi nu se ating de cărți.

Dar Flori va descoperi, în căutarea paturilor, literele. Azi o jumătate de pagină, mâine două și tot așa, până când este furată de poveste. Dezvăluită printre evaziuni în lumea cealaltă, istorii mundane de familie și o poveste de dragoste care debutează timid, transformarea fetei de la Litere în cititoare capătă sens și cucerește.

E și-o blândețe a autoarei, în construcția acestui personaj improbabil pentru cititorii din mileniul celălalt. O blândețe față de o generație pentru care povestea este musai vizuală și electronică. De unde cititori, când ei se nasc privitori și creatori de conținut video de maxim 30 de secunde?

Povestea cititoarei târzii este poate și o profeție a rezilienței cărții în fața unui Google care nu va ști niciodată să-ți “fure inima” așa cum o face povestea scrisă pe hârtie. Și odată cu ea, Doina Ruști ne poartă, cu umor și sarcasm, prin siajul unui post-divorț cu cântec, prin Bucureștiul caleștilor trase de cai și prin (frica de) prima iubire. Iar finalul… n-ați ghici niciodată!

Salutări, răsfoitori!