RECENZIE Omul care vedea dincolo de chipuri, Eric Emmanuel Schmitt

Ficțiune, Spiritual

L-am întàlnit pe Eric Emmanuel Schmitt. Am făcut și o fotografie împreună. N-o pun aici, pentru că nu arată nimic despre “Omul care vedea dincolo de chipuri”. Arată doar că Eric Emmanuel Schmitt face poze cu fanii lui. E un tip foarte elegant și nu vorbesc despre îmbrăcăminte. Răbdător, zâmbitor. Un fel de puști cuminte care se bucură de faimă și atenție, fără s-o ia prea mult în seamă.

După ce l-am cunoscut, am citit cartea asta, “Omul care vedea dincolo de chipuri” și a mers ca unsă. Fiindcă așa scrie Schmitt, natural. Și tu nu poți citi altfel. Și e ușor să citești și să pricepi. Nu e nimic forțat acolo, nu e structură, o “conspirație” a autorului.

“Nici eu nu știu de unde îmi vin toate ideile ăstea. Vin, pur și simplu, iar eu scriu,” spune autorul într-un interviu.

Dar poate uneori ar merge ceva intervenție auctorială. Sau măcar editorială.

O carte despre întâlnirea cu Dumnezeu

Schmitt a fost ateu. Apoi, într-o noapte, s-a pierdut în deșert și l-a găsit pe Dumnezeu. Povestește experiența cathartică în cartea “Noaptea de foc”. În “Omul care vedea dincolo de chipuri” elaborează, folosind tema terorismului și (implicit) pe cea a extremismului (cum se fabrică un terorist).

Precar. E uimitor cum o carte scrisă așa de bine poate fi totuși o carte mediocră. Sau poate cartea e bună – dacă n-ai citit (ca mine) altele pe tema asta. Supunere a lui Houellebecq care merge mult peste tema atentatului și imaginează o Franță islamizată. Teroristul lui Updike, un bildungsroman splendid despre cum se otrăvește (și dezintoxică, mai apoi) o minte fragedă. Sau confesiunea reală a unui islamist care povestește, pas cu pas, cum a fost pregătit și apoi a refuzat să ucidă în numele lui Allah.

După ei, vine Schmitt să ne spună că Biblia și Coranul sunt aceeași poveste și că restul religiilor sunt un răsfăț sub formă de cult. Că Dumnezeu e doar unul, indiferent ce nume îi dăm. Ne ilustrează asta… prin nu știu ce. Prin mai nimic. Afirmațiile astea au nevoie de un suport și nu au acest suport în Omul care vedea dincolo de chipuri. Un suport. Narativ.

Ba chiar explică “misterul” cărții prin niște scrisori “anexate” romanului pe care personajele și le trimit între ele. Asta mi s-a părut hilar. Să-ți explici cartea.

E ca și cum ai încerca să-l explici pe Dumnezeu – chiar și sumar, discret, elegant – într-un roman. Ceea ce Schmitt a urmărit. Dumnezeu nu poate fi explicat. Poate fi eventual sugerat și – după modestul meu gând – asta s-a făcut deja exemplar în “Viața lui Pi”. S-a scris deja: nu contează cum i te adresezi lui Dumnezeu, important e să crezi.

Iar personajul lui Yann Martel, spre deosebire de cel al lui Schmitt, are niște încercări zdravene până ajunge la mal. Pe când, funcționărașului lui Schmitt i se livrează totul la botul calului. I se dau droguri care-l trimit fix în rai. Schmitt însuși i se dedă, ba îi pune propria casă la dispoziție și o rentă doar – doar să transceadă. Și el ce face?

Nu mai zic nimic. Oricum am bucățit Omul care vedea dincolo de chipuri mai mult decât avea rost poate. Așteptam mai mult de la ea. Mai multă substanță. Un Dumnezeu mai real, mai inabordabil. Ce să mai faci cu un Dumnezeu gata să-ți liniștească toate angoasele?

Tu cui te mai plângi? Pe cine mai învinovățești? Tu cum mai crești peste tine, dacă totul va fi bine?

Cartea rămâne totuși o lectură reconfortantă și necesară – mai ales pe vremuri tulburi ca acestea. Când nevoia de credință și cea de speranță sunt mai mari ca niciodată. Citiți-l deci pe Schmitt uitând ce prostioare scriu eu aici. Sigur e bine ca Dumnezeu să fie explicat iar și iar și air pentru eternitate. Nu e ca și cum cineva îl poate înțelege “din prima”.

Și neapărat citiți și Pe când eram o operă de artă, romanul său despre faimă și decădere, despre identitate și dizoluția ei imprevizibilă și despre dragostea care te scapă chiar și de artă. Este cea mai bună (originală) carte a lui Schmitt, după părerea mea.

Salutări, răsfoitori!