Sub pretextul unei recenzii pentru Sălbaticul, vă invit să-l cunoașteți pe Guillermo Arriaga, un mexican care scrie despre viață și moarte în toate culorile care vă vin în minte atunci când vă gândiți la Mexic și în toate nuanțele stranii, neașteptate sau imprevizibile pe care le au trăirile noastre.
Prima carte de Arriaga pe care am citit-o se numea Un dulce miros de moarte. M-a dat peste cap ca o furtună de vară. Încă mai am în minte, deși au trecut ani mulți de atunci, acea țară încinsă cu câmpii pârjolite, orașe pline de clădiri decăzute și niște dughene improvizate în care bărbați creoli, cu mustață și cu pălării arse de soare și murdare de praf, dau peste cap câte-un shot de tequila într-o căldură amețitoare.
La fel The burning plain, primul scenariu al lui Guillermo văzut în necunoștință de autor – nu știam pe atunci că tot el a semnat Amores Perros, Babel și 21 de grame, m-a cutremurat de nu m-am văzut. Kim Bassinger, fanată și totuși sexi în durerea ei de femeie neglijată care redescoperă că poate fi iubită, arzând într-o rulotă abandonată pe-o câmpie, în timp ce face sex cu amantul. O fericire cumplită și târzie, sfârșită cumplit și prea devreme.
Cumplit e adjectivul care se potrivește cel mai bine scrierilor lui Arriaga – cumplit de frumoase și de crude. Raze de soare într-o băltoacă de sânge. Nu știi ce să faci. Să te uiți sau să-ți pui mâinile la ochi? Îți pui mâinile la ochi, dar te uiți fascinat printre degete.
Moartea e omniprezentă în romanele lui Arriaga. La fel strada Retorno din Ciudad de Mexico. A scris și o carte de povestiri cu numele celei din urmă, haioasă și plină de nerv. Editura Vellant a făcut o chestie admirabilă cu ea. A rugat cititorii s-o mâzgălească, apoi a republicat-o cu tot cu adnotările și desenele lor. O carte nu există decât împreună cu cititorul ei. Nici măcar nu poate începe fără el. În ediția revăzută de cititori, avem o carte cu destin împlinit și final fericit. Scriitorul și cititorii în același volum.
Sălbaticul, un bildungsroman despre doi băieți crescuți de animale
Moartea e personajul principal și în Sălbaticul. E atâta moarte în povestea lui Guillermo încât îți vine s-o dai dracului. E o metaforă, în multe sute de pagini, a acelei zicale fatidice: Un necaz nu vine niciodată singur. Guillermo, personajul principal, care conține, sunt sigură, mai mult autor decât doar numele și mai mult decât vom putea afla vreodată, e arhetipul omului bătut de soartă. Cu bestialitate, nu doar așa, demonstrativ. Și totuși, puștiul nu se lasă învins. Se luptă la propriu cu adversitatea, zi de zi, neobosit.
Nu mă pot abține să nu dau un SPOILER. Sunt câteva scene de un simbolism superb în povestea lui Guillermo despre Guillermo. Puștiul se hotărăște să domesticească un lup. Și, ca să facă asta, se bate cu el, ca să-i arate cine este Alpha între ei. Se învinețesc unul pe altul, li se amestecă sângele. Guillermo zice un nu inegociabil eutanasierii creaturii. Alege să sufere împreună cu ea. Noblețea și curajul alegerii lui sunt marcate – asemeni majorității scenelor cheie ale romanului – cu o poveste din mitologia budhistă despre sacrificiu.
Probabil de asta mi-a plăcut Sălbaticul înzecit, pentru că e împănată cu elemente mitologie și ponturi despre etimologie. E divertisment de foarte bună calitate asezonat cu educație. Adică MARE LITERATURĂ. Așa am aflat de pildă că genuin, vine de la genus – genunchi. În genunchi erau așezați soldații romani întorși din război, cărora li se solicita recunoașterea paternității. Dacă admiteau, copilul era declarat genuin, legitim.
O altă marcă proprie a lui Arriaga, pe care o veți regăsi în aproape toate cărțile și scenariile lui sunt poveștile convergente. În Sălbaticul, istoria lui Guillermo se întrerupe periodic pentru a face loc poveștii lui Amaruk Mackenzie, un inuit care pleacă la vânătoare pentru totdeauna. Pleacă în căutarea unei bestii și sfârșește căpătând mult mai mult decât se aștepta, respectiv simpla satisfacție de a învinge.
Finalurile fericite nu sunt o marcă a lui Arriaga. Dar nici cele nefericite. E tipul de scriitor care reușește să te întristeze tare, dar să te facă să surâzi imediat după cu o frază de tipul “las’ că nu se moare din asta, deși unii chiar au murit”.
Cam atât despre Sălbaticul, fără să dezvălui mai mult decât e musai. E o poveste minunată despre supraviețuire, fără romantismul un pic grețos al romanelor în care eroii înving răul pentru că universul (autorul) conspiră în favoarea binelui. În cartea lui Arriaga e ca-n viață, nu ca în cărți. Aici eroul învinge după o suferință chinuitoare, după ce a crezut iar și iar că nu poate învinge și a decis o dată și încă o dată și încă o dată să nu se dea bătut.
Sunt 700 și ceva de pagini scrise ireproșabil, despre blestemul și binecuvântarea de a trăi în Mexic, țara drogurilor, a peisajelor exotice, a superstițiilor și a cultului familiei. Ah, da și despre Canada, țara tocăniței de ren, a întinderilor hălăduite doar de lupi și a râurilor de gheață. Ah și despre alte țări și purtări, pe care o să le aflați singuri.
Salutări, răsfoitori!
De fiecare dată când cumperi o carte sau altă bucurie prin Răsfoiala, devii ambasador al culturii într-o societate care și-a înstrăinat valorile esențiale.
Cu doar un click, ne ajuți să spunem lumii că noi credem în Carte. Credem în tihna refugiului în care ne adăpostește, în freamătul minții care ne îndeamnă să descoperim totul, în bucuria și râsul cu care ne alină, în puterea ei de a lucra în inimile și mințile noastre pentru Bine.
Răsfoiala 