Non-ficțiune, Terorism, Neonazism
Din “Unul dintre noi”, de Asne Seierstad, am aflat că și Norvegia a avut “Colectivul” ei. N-a fost incendiu, ci un atac terorist comis în 22 iulie 2011 de un neonazist care a ucis în două ore 77 de norvegieni, majoritatea foarte tineri, între 14 – 20 de ani. Atacul a șocat țara și Europa ridicând un semnal de alarmă serios în ce privește popularitatea crescândă a extremismului în țările occidentale.
Cartea e răvășitoare, de la titlu până la final. “Unul dintre noi” e un avertisment despre greșeala de a considera exclusiv sau mai ales străinii ca potențiali agresori. S-ar putea să fii luat prin surprindere. S-ar putea ca pericolul să fie mai aproape decât ți-ai fi imaginat.
De fiecare dată când cumperi o carte sau altă bucurie prin Răsfoiala, devii ambasador al culturii într-o societate care și-a înstrăinat valorile esențiale.
Cu doar un click, ne ajuți să spunem lumii că noi credem în Carte. Credem în tihna refugiului în care ne adăpostește, în freamătul minții care ne îndeamnă să descoperim totul, în bucuria și râsul cu care ne alină, în puterea ei de a lucra în inimile și mințile noastre pentru Bine.
Despre granițele nebănuite ale unui eveniment imprevizibil care te aruncă în vrie
De ce vorbesc despre Colectiv, dacă la ei a fost atac terorist? Cum se aseamănă? Autoritățile din Norvegia au fost și ele, ca ale noastre, paralizate de evenimente, nepregătite și incapabile să-și apere sau salveze oamenii, deși aveau timp să acționeze. Mult mai mult decât în caz de incendiu.
Până când și-au dat seama ce se întâmpla, criminalul – care la ora 15:30 detonase o bombă la sediul Guvernului din Oslo, a condus liniștit prin oraș, până pe coastă, unde, deghizat în polițist, a convins-o pe conducătoarea taberei de vară a Tineretului Laburist să îl transporte cu feribotul partidului pe insula Utoya ca să-i apere de “teroriști” pe tinerii aflați acolo.
Ajuns pe insulă, a executat nestingherit 69 dintre ei (primii 8 muriseră deja la Guvern) și a rănit alte zeci. A făcut asta, deși un martor ocular l-a identificat ca suspect înainte de plasarea bombei și a sunat la 112, unde a comunicat semnalmentele atacatorului, marca și numărul mașinii cu care atacatorul a ajuns, jumătate de oră mai târziu, pe insulă.
Timp de o oră și jumătate după apel, autoritățile norvegiene nu au fost capabile să trimită ajutor copiilor care erau uciși, câte unul pe minut, în atentat.
Mobilul crimei: “purificarea Norvegiei și Europei de imigranți”.
Cam asta e rezumatul faptelor, oarecum subiectiv. Nu le pot vedea altfel, fiindcă sunt poluată de succesiunea de decizii iresponsabile luate de poliție în timpul masacrului.
Dacă sunteți curioși cum se moare cu polițiști “observând” faptele, citiți cartea jurnalistei Asne Seierstad. “Unul dintre noi” adună la un loc toate detaliile despre crime, dar mai ales poveștile de viață ale criminalului și ale câtorva dintre victimele sale.
Autoarea a folosit pentru reconstrucția poveștii lui ABB (nu vreau să scriu numele, pentru că nu îl recunosc ca om) documentele pe care acesta le-a trimis “lumii” pe email înainte de măcel și mărturiile de la proces. El a refuzat să vorbească cu ea, dar i-a trimis două scurte scrisori în care își explică refuzul – redate în carte. Manifestul lui ABB, despre care autorul spera să ajungă viral după crime, e o invitație la război civil, sub pretextul “inevitabilei islamizări a Norvegiei și Europei”.
Crimele nu i-au vizat direct pe imigranți, ci pe politicieni, respectiv pe viitorii politicieni, care promovau multiculturalismul – curent ideologic care, după mintea ucigașului, distruge valorile norvegiene și europene.
Partidul laburist (din care făceau parte sau la care plănuiau să adere tinerii uciși în atentat) nu a sprijinit victimele și familiilor lor, după masacru. Mai rău decât atât, în “spiritul vindecării”, pe 22 iulie 2012, la un an de la măcel, au decis să restricționeze accesul părinților îndoliați pe Utoya. Mare parte din zi a fost dedicată “sărbătorii” recuperării insulei alături de tinerii laburiști care luaseră locul morților.
Am crezut despre Colectiv că a fost românesc. Că o condiție a tragediei a fost corupția (și inerenta incompetență) post-comunistă. Din “Unul dintre noi” am aflat că tragediile au un potențial de multiplicare a dezastrului enorm, indiferent în ce țară se petrec. Am aflat că incompetența, lipsa de răspundere cauzate de șoc nu au patrie.
O explicație personală pentru haosul post-Colectiv, cel care a ucis pe cine putea fi salvat, este faptul că cei care ar fi trebuit să ia măsuri salvatoare au fost ei înșiși în stare de șoc, iar mai apoi incapabili să-și evalueze greșelile, asemenea norvegienilor care, cu câțiva ani mai devreme, le spuneau părinților disperați de pe linia de urgență – “nu la Utoya se întâmplă, ci la Oslo”.
“Nu se întâmplă” era mai ușor, mai digerabil, mai liniștitor decât “Ce se întâmplă? Unde? Cine? La ce oră? De ce? Cum prevenim? Cine previne și cu ce instrumente? Și așa mai departe.
Unul dintre noi este o lectură dureroasă, incomodă, dar esențială pentru a înțelege că atunci când pui credințele și valorile proprii mai presus de oameni, ai pierdut. Ți-ai pierdut rațiunea, discernământul și umanitatea. Ai pierdut totul.
Răsfoiala 