CENTENAR Jose Saramago. Necredinciosul care credea în dragoste.

José Saramago s-a născut în 16 noiembrie 1922, în satul Azinhaga din provincia Ribatejo, ca José de Sousa Saramago. Ca urmare a unei greșeli sau glume, funcționarul de la evidența populației l-a trecut în registru cu porecla tatălui, Saramago (în traducere „ridichea albă”). Este numele cu care va rămâne în Marea Literatură scriitorul portughez care a lăsat în urmă nu doar o moștenire livrescă neasemuită, ci și un îndemn, susținut prin fapte de bine, la dragoste pentru umanitate.

M-am născut și am crescut într-un sat așezat între două maluri, între râuri. La cel mai mic, care e mai aproape, un curs de apă modest care poartă numele enigmatic Almonda, se ajunge practic coborând treapta de la ușa caselor de pe mal. Celălalt, cu debit avantajat și istorii mai aventuroase, se cheamă Tejo și curge aproape întotdeauna placid, uneori violent, la un kilometru distanță. Timp de mulți ani, într-un fel aș spune aproape organic, conceptul de frumusețe peisagistică a fost asociat, în spiritul meu, imaginii de pânze mișcătoare de apă, de bărci mici și lente împinse de pânze sau ghiondere, printre alge și papură, de maluri răcoroase pe care se aliniau frasini, plopi și sălcii, de șesuri pe care șuvoaiele de iarnă le inundau și le fertilizau. Și de asemenea imaginii tăcuților și misterioșilor măslini care înconjurau satul pe cealaltă latură, înrămat de vegetația exuberantă pe care cele două râuri o hrăneau și de delicata monotonie de verde, cenușiu și argintiu, pe care, ca un ocean unduindu-se, o întruchipa frunzișul măslinilor. Aceasta a fost lumea în care, copil și adolescent, m-am inițiat în cea mai omenească și mai formatoare dintre toate artele: cea a contemplării.

fragment din Jurnalul din anul Nobelului

Doi ani după nașterea sa, părinții José de Souse și Maria da Piedale decid să-și caute un rost mai bun la Lisabona, unde tatăl va lucra ca polițist. Ajunsă în capitală, familia continuă să se confrunte cu sărăcia, se mută adesea și nu-și permite să-l țină pe José la gimnaziu. Băiatul este nevoit să urmeze o școală tehnică și apoi lucrează doi ani ca mecanic pentru spitale, iar mai târziu, tot acolo, funcționar.

Cariera sa literară, începută la douăzeci și patru de ani, a avut un traseu neconvențional și a traversat toate genurile. Saramago a publicat poeme, cronici literare şi politice, nuvele, teatru, traduceri, însă romanul este genul în care a strălucit și care i-a adus reputația și recunoașterea internațională. Numai în Portugalia, cărțile sale s-au vândut în peste două milioane de exemplare, iar opera sa a fost tradusă în 40 de limbi.

Perspectiva realistă, alegoriile, umanismul și temele sociale, critica politică și religioasă,
analiza trecutului istoric și melanjul de fantastic cu real sunt elementele care l-au consacrat în literatura lumii.

Nu pot trăi în afara oricărei implicări sociale sau politice.

Jose Saramago

Obiceiul de a adopta poziții publice ferme vizavi de politică și injustiție socială, apoi literatura sa, care pune în discuție subiecte aparent indiscutabile, l-au transformat într-un personaj nepopular. Dar de fiecare dată când un scriitor pune la îndoială lumea și impostura, acesta vorbește în numele celor care, deși au voce, nu sunt auziți.

Așteaptă să ai ce scrie

Susținător al comunismului, Saramago a criticat de-a lungul vieții instituții precum Biserica Romano – Catolică, Uniunea Europeană și Fondul Monetar Internațional, atrăgându-și numeroși dușmani. Ateu convins, considera că dragostea este instrumentul prin care condiția umană poate fi depășită.

Primul său volum de proză, romanul Țara păcatului vine pe lume în anul 1947, o dată cu fiica sa, Violante. Cartea spune povestea unei văduve, Maria Leonor, care are o aventură cu cumnatul ei, pe care o mărturisește medicului de familie. Romanul nu a avut succes, dar după publicare Saramago a reușit să își părăsească slujba de sudor și să lucreze la o revistă literară.

Dezamăgit de eșec, Saramago continuă să scrie, dar nu mai publică timp de 19 ani, considerând că

Nu am nimic ce merită să fie spus.

În anii ‘50, cu sprijinul unui fost profesor, primește o slujbă la departamentul de pensii al unei companii private. Scrie poeme și povestiri care sunt publicate în diverse reviste. În 1955, începe să lucreze ca traducător și, peste câțiva ani, ajunge critic literar pentru revista Seara Nova. Traduce în următoarele decenii peste 60 de cărți, între care romane de Tolstoi, Maupassant și ale faimoasei Colette.

În 1966 revine pe scena literaturii cu volumul de poezii Poemele posibile. Antologia abordează teme care în timp vor deveni favoritele scriitorului – trecerea timpului, duplicitatea, referințe literare și istorice, confruntarea divinității, frământările creației.

Trei ani mai târziu, Saramago intră în Partidul Comunist Portughez, pe atunci interzis, principala forță de opoziție la dictatura fascistă a lui Antonio de Oliveira Salazar. Se desparte de Ilda Reis și începe o relație cu scriitoarea portugheză Isabel da Nóbrega, care va dura până în 1986.

Vreme de câțiva ani lucrează ca redactor de ziar, dar în 1975 este concediat de la redacția Daily Mail din cauza simpatiei pentru marxism și decide să se dedice exclusiv scriiturii. Ridicat de la pământ (1980) îi aduce recunoaşterea în țara sa şi impune caracteristicile de stil care constituie marca sa inconfundabilă – fraze lungi, elegante și neconvenționale, cu rare semne de punctuație.

Romanul este o saga de familie a unor țărani săraci, fără pământ, asemeni bunicilor lui Saramago. Scriere profund personală, cartea schițează viața grea dusă de țărani pe fundalul evenimentelor politice ale vremii – trecerea Portugaliei la statut de republică, războaiele mondiale, atentatul la viața dictatorului Salazar, niciunul dintre ele folositor omului de rând. Realitatea sumbră în care trăiesc se schimbă abia odată cu apariția comunismului și a marilor lui promisiuni – neîmplinite.

Celebritatea internaţională o dobândeşte cu Memorialul mânăstirii (1982), care, alături de Anul morţii lui Ricardo Reis şi Istoria asediului Lisabonei (1989), formează seria istorică, dedicată originii şi identităţii portugheze.

Memorialul mănăstirii este o ficțiune despre un anumit timp din trecut, văzut însă din perspectiva momentului în care se află autorul, cu tot ceea ce este și are: educația, interpretarea lumii, modul în care înțelege procesul de transformare a societăților. Toate acestea văzute în lumina timpului în care trăiește, fără să existe preocuparea de a pune în lumină ceea ce trecutul a clarificat deja.

Ricardo Reis s-a întors în Lisabona pentru înmormântarea prietenului său, poetul Fernando Pessoa. Au trecut șaisprezece ani, în care a practicat medicina în Brazilia. Acum ar vrea să fie cu Marcenda, căreia-i compune o odă, însă face dragoste cu o cameristă de la hotel, Lidia. Spectrul prietenului-poet abia plecat revine, încă purtând costumul în care a fost îngropat cu puțin timp în urmă. Suntem în 1936, fascismul se apropie, Războiul Civil Spaniol la fel, iar cei doi prieteni vorbesc, își citesc unul altuia știrile, împărtășesc un minunat dialog despre adevăr, poezie, filosofie, destin și iubire.

După ani de zile de munca impecabilă, corectorul de carte Raimundo Silva introduce într-un text istoric un nu care neagă un eveniment istoric real: participarea cruciaților la asediul și cucerirea Lisabonei de catre Dom Afonso Henriques. Deși se așteaptă la sancțiuni, acestea nu vin. Editura se va mulțumi să numească pe cineva să verifice activitatea corectorilor. Maria Sara, noua sa editoare, îl va îndemna pe Raimundo să scrie o altă Istorie a asediului Lisabonei, în care însă cruciații nu îi vor fi ajutat pe portughezi. Crearea noii variante coincide cu apariția unei legături amoroase între editoare și corectorul pe cale să devină autor.

Temele abordate în literatură de José Saramago se diversifică o dată cu începerea seriei de ficţiuni alegorice. În Pluta de piatră (1986), scriitorul inventează o fisură inexplicabilă în Pirinei, care trezește interesul oamenilor de știință. Pe măsură ce fractura se lărgește și se adâncește, comunitatea europeană începe să se disocieze de calamitate. Peninsula Iberică, devenită insulă, plutește la întâmplare pe ocean. Un grup de oameni pornește într-o călătorie spirituală, încercând să supraviețuiască acestei lumi descentrate.

În 1988, Jose Saramago devine primul portughez laureat Nobel pentru Literatură, care

cu parabole susținute de imaginație, compasiune și ironie, ne ajută continuu să înțelegem realitatea evazivă.

În 1991 apare cel mai controversat roman al său, Evanghelia după Isus Cristos, carte în care închipuie un Mesia supus greșelilor și dorințelor omenești și îl portretizează pe Dumnezeu manipulator și avid de putere. În 1992, guvernul Portugaliei, condus de premierul Aníbal Cavaco Silva, cere eliminarea cărții de pe lista scurtă a Premiului Aristeion, susținând că lucrarea este ofensatoare religios.

Descurajat de cenzură, Saramago pleacă în exil pe insula spaniolă Lanzarote, unde va trăi împreună soția sa spaniolă Pilar del Río, până la moarte.

Eseu despre orbire, romanul publicat câțiva ani mai târziu, pune în literatură neîncrederea autorului în societatea contemporana, incapabilă să-și gestioneze și să-și rezolve crizele. Într-un oraș anonim, populat de personaje fără nume, izbucnește o boală ce provoacă orbirea. Fără o cauză aparentă, în afară de cea morală, oamenii își pierd, unul câte unul, vederea și barbaria se dezlănțuie. Unica reacție a politicienilor este represiunea, urmată în curând de apariția lagărelor. Din motive necunoscute, o singură persoană scapă de flagel – soția unui medic, cea care îi va conduce pe oameni spre lumină.

Eseu despre orbire a fost ecranizat pentru marele ecran, cu numele Blindness, de Fernando Meirelles, cu Julianne Moore și Mark Ruffalo în rolurile principale.

Toate numele, apărut în 1997, reprezintă o parabolă complexă despre memoria colectivă și instituțiile menite să o păstreze. Într-un oraș care se găsește într-un timp și spațiu nedeterminate se afla Arhiva Generală, locul unde sunt inventariate toate numele. Un funcționar al arhivei pornește în căutarea unui nume de femeie, iar această aventură îl va purta din lumea celor vii pe tărâmul celor dispăruți.

Peștera (2000) este povestea unei familii de meșteșugari, olari din tată-n fiu, care trăiește și iubește în umbra Centrului, o construcție socială menită să le asigure oamenilor absolut totul, de la produse de consum până la „senzații naturale”: mușcătura gerului, mângâierea soarelui, ba chiar sentimentul de a se găsi în peștera din mitul platonic, modelul restrâns al unei lumi în care întoarcem spatele realității, privind halucinantele umbre deformate aruncate pe un zid.

Protagonistul romanului Omul duplicat este profesor de istorie la liceu. E divorțat, deseori deprimat și duce o viață de rutină. Urmând sfatul unui coleg de a încerca să se distreze, închiriază un film, care însă nu-i face nici o plăcere. Târziu în noapte, se trezește din somn cu sentimentul că nu e singur în casă. Revine în sufragerie, unde uitase deschis videoplayerul și descoperă figura unui actor care îi seamănă perfect. Din acest moment, povestea se va transforma într-un thriller, în care victima se află în căutarea propriei identități.

Apărut în anul 2004, romanul Eseu despre luciditate debutează cu un scrutin general în capitala unei țări imaginare. La sfârșitul zilei, se numără voturile și reiese ca șaptezeci la sută dintre electori nu aleseseră pe nimeni. Duminica următoare oamenii sunt din nou chemați să voteze și numărul de voturi nule depășește optzeci la sută. Membrii guvernului intră în panică – un fenomen straniu pare să le submineze demersurile politice și trebuie anihilat. Încercând să afle care ar putea fi explicația, încep o vastă operațiune care culminează cu instaurarea stării de asediu și retragerea guvernului din capitală. Izolați și lipsiți de îndrumare, cetățenii au reacții dintre cele mai imprevizibile.

Intermitenţele morţii (2005) spune povestea fantastică a unei pauze de la mortalitate. Într-o țară anonimă, moartea decide să-și suspende activitatea. După o scurtă perioadă de euforie, lumea se cufundă în haos și disperare și începe să caute diferite moduri de a convinge moartea să-și reintre în drepturi, în urma presiunilor din partea bisericii, a familiilor îngrozite de bătrânii ce insistă să facă umbră pământului, a sinucigașilor și a companiilor de pompe funebre.

Lista completă a traducerilor în limba română din opera lui Saramago, o puteți găsi la editura Polirom, care a publicat seria de autor Jose Saramago. Cărțile sale au fost traduse la noi de Mioara Caragea, Simina Popa, Georgiana Bărbulescu, Mirela Stănciulescu. 

„Haosul este ordinea așteptând să fie descifrată”

În interviurile acordate după câștigarea Nobel, Saramago a spus că vrea să vorbească cât mai puțin despre literatură. A vorbit în schimb despre lucrurile care l-au făcut scriitorul și omul extraordinar care a fost: viața și țara lui, oamenii pe care i-a întâlnit și care l-au marcat. A vorbit despre ceea ce l-a făcut cetățean al lumii: implicarea, preocuparea pentru mediu, politica, economia, educația, societatea, religia. A fost un neobosit luptător pentru cauze umanitare până în ultimul moment al existenței sale.

José Saramago şi-a petrecut ultimii ani în Lanzarote, Insulele Canare, continuând să scrie şi să publice. După decernarea Premiului Nobel pentru Literatură şi-a intensificat participarea în acţiuni în apărarea drepturilor omului. A plecat acolo unde dragostea nu moare în iunie 2010.

Scriitori. Viață și operă

În documentarea seriei de articole aniversare, am răsfoit și albumul Scriitori. Viață și operă. Volumul aduce în prim plan biografiile a 80 de autori care au schimbat literatura. Cu fotografii, ilustrații și tipar de excepție, enciclopedia ne introduce în intimitatea și opera autorilor care au clădit marea literatură universală.

De la William Shakespeare și Jane Austen la Gabriel García Márquez, Jose Saramago și Toni Morrison, albumul Scriitori Viață și Operă explorează viața și scrierile celor mai mari scriitori din lume. Fiecare romancier, dramaturg sau poet prezentat este introdus de un portret cu fotografii și ilustrații ale locurilor și artefactelor importante în viața lor – împreună cu pagini din manuscrisele originale, primele ediții și corespondență.

Până joi, 20 noiembrie, volumul este la promoție și poate fi cumpărat cu o reducere de 50%.

Documentare articol via Editura Polirom, Fala Portugues, Blogletras, Wikipedia. În fotografia principală José Saramago în 1990. Foto: Juan Guamy.