Poveste de dragoste, roman inițiatic, dramă, maternitate
Romanul de debut al lui Shelley Read, Viața ca un râu, este o poveste vibrantă despre dragoste, pierdere, speranță și maturizarea unei femei în lumea plină de adversități și contradicții a bărbaților. Cartea, lansată abia acum câteva luni în S.U.A., a cunoscut deja succesul, fiind tradusă în peste 30 de țări.
În România, editura Litera a publicat în timp record traducerea lui Bogdan Perdivară, iar Viața ca un râu face parte din top cele mai dorite cărți ale cititorilor Răsfoiala de la ediția Bookfest a acestui an și a fost bestsellerul editurii la târg. Am citit Viața ca un râu cu plăcerea cu care am văzut filme precum Legendele toamnei sau cu melancolia Americii rurale din literatura lui John Steinbeck – povești epice și protagoniști de neuitat .
De fiecare dată când cumperi o carte via Răsfoiala, generezi un mic comision care ne ajută să ne continuăm munca. Cu doar un click, spunem împreună lumii că Noi Credem în Carte. Credem în tihna refugiului în care ne adăpostește, în freamătul minții care ne îndeamnă să descoperim totul, în bucuria și râsul cu care ne alină, în puterea ei de a lucra în inimile și mințile noastre pentru Bine.
Bildungsroman pe repede înainte
Victoria Nash, eroina romanului care închide între paginile sale istoria unei întregi familii, are șaptesprezece ani când iubirea, pierderea, deznădejdea și speranța renăscută o determină să cunoască viața în toată bucuria și brutalitatea ei. Parcurgem alături de ea un drum presărat cu aventură, pericol, o maturizare venită ca o avalanșă, cu rupturi familiale și sociale dramatice – pe fundalul peisajelor de o frumusețe amețitoare ale naturii de la poalele munților din Colorado.
Personajele bine cizelate, descrierile vii și momentele de reflecție de o poezie aparte dau farmecul acestei cărți. Dacă sunteți în căutarea unui roman de dragoste bine scris, a unei povești de familie cu zbuciumul, tragediile și izbăvirile sale sau a unor scene de atmosferă autentică americană, cartea lui Read le cuprinde pe toate.
Dacă vreți să gustați din multe feluri de iubire, aici e locul. Iubirea de familie, cu toate asperitățile ei; iubirea trupească, îmbătată de prezența, fie ea și pasageră, a celuilalt; iubirea neostoită pentru pământurile natale și pentru o livadă de piersici, cu cele mai gustoase roade din întreg ținutul; iubirea pentru orașul molcom dintre dealuri ce urmează a fi sacrificat și înghițit de barajul care aduce cu el vremurile noi; în sfârșit, iubirea de mamă, supremă, cea căreia nu i se pot pune zăgazuri de niciun fel.
Ca un râu. Veșnic, dar trecător. Trecător, dar veșnic
Viața ca un râu mi se pare memorabilă pentru eleganța scrierii, sensibilitatea regăsită pe fiecare pagină, respirația domoală a unui roman bine cumpănit. Toate au legătură cu biografia autoarei, căreia nu îi cunoaștem vârsta exactă, dar despre care știm că a debutat cu acest roman după vârsta de cincizeci de ani.
Shelley Read este urmașa unei familii cu o istorie de cinci generații în munții din statul american Colorado. A studiat literatura la Universitatea din Denver și predă de trei decenii literatură, scriere creativă, studii de mediu și sustenabilitate la Universitatea Western Colorado. Simțul literar, dragostea pentru natură și obârșia explică astfel acest roman pe care autoarea a început să îl schițeze acum mai bine de un deceniu, în vizitele sale regulate în localitatea natală. Rezultatul este o carte aproape perfect șlefuită narativ, construită cu răbdare și impregnată cu un stil propriu, inconfundabil.
Când scrii povești de dragoste, e foarte ușor să eșuezi în dulcegării; iar când relatezi istorii de familie – nu e simplu să eviți truismele, la fel cum există riscul să devii ideologic încercând să prezinți detalii și epoci temporale dintr-o perspectivă subiectivă. De aceea mi-a plăcut romanul lui Read, e scris curat, limpede, captivant și plin de căldură umană. Shelley Read povestește frumos despre o metaforă greu de explicat: că viața e ca un râu. Curge într-un singur sens, nicio picătură de apă nu e repetabilă, toate trec o dată pentru totdeauna. Însă în trecerea aceasta, oglinda apei, aproape mereu identică, sugerează ceva compact, neschimbat. Și poate veșnic.
Viața ca un râu – fragmente
Închipuie-ți un târg amuțit, uitat, descompunându-se pe fundul unui lac care a fost odată un râu. Presupunând că asta, cumva, te face să te întrebi dacă bucuriile și tristețile unui loc sunt spălate de apa ce s-a ridicat să le înghită. Nu, îți spun. Relieful tinereților noastre ne creează, îl purtăm veșnic în noi, impregnați de ceea ce ne-a dat și ce ne-a răpit.
Viața ca un râu, p. 10
Cum poți să trăiești șaptesprezece ani fără să te întrebi vreodată dacă te cunoaște cineva? Ideea nu-mi venise în cap până atunci, gândul că un om ar putea să privească în inima lucrurilor și că acolo ai fi tu.
Viața ca un râu, p. 24
Ai mei erau îngropați pe o ridicătură de pământ ierboasă. Am pășit printre morminte și am atins însemnele boltite de lemn, rostindu-le cu voce tare numele. Când lumea se adunase acolo ca să se țină de mână și să cânte pentru fiecare dintre ei, socotisem că, în ziua când o să mă ia moartea, înmormântarea îmi va arăta întocmai. Ciudat lucru, am cugetat odată cu vorbele ultime de rămas-bun, că nu izbuteam să-mi zugrăvesc în minte cum îmi va arăta de aici încolo viața, darămite moartea.
Viața ca un râu, p. 217
O femeie, uneori, se rupe în două. Uneori o femeie e un sine public care stă rigid pe o bancă, plină de demnitate cuviincioasă și de acceptare în vreme ce un om pe care îl iubește nespus se îndepărtează, dar simultan sinele ei intim urlă asurzitor, urmărește și apucă și înhață și imploră ca dragostea aceea să rămână.
Viața ca un râu, p. 300
Mă modelaseră oamenii dragi – familia și dragostea pierdute; prieteniile, chiar dacă puține; orice făptură pe care o întâlnisem pe drum, fiece picur de ploaie și fulg de zăpadă care-mi alesese umărul, toate locurile pe care îmi lăsasem palmele și capul și orice pârâu precum cel din fața mea, rostogolindu-se pe vale, câștigând forță de la gravitație, învârtejindu-se către următoarea bulboană, împingând în cotul malului, luând și dând în înțelegere tăcută cu orice lucru viu.
Le-aș fi spus că asta, plus pământul care mă hrănea, era ceea ce-i puteam oferi fiului meu. Dacă semăna cât de cât cu tatăl lui – aceasta fiind una din nădejdile mele adânci -, avea să simtă curajul fragil al ființei pe care mi-o clădisem și să-și găsească, în inima-i înfricoșată, un loc care să-mi dea șansa de a-l iubi.
Viața ca un râu, p. 318
rasfoiala.com 