E bine să citiți Drumul, de Cormac McCarthy, știind care a fost destinatarul ei și care a fost sursa de inspirație a romanului. Astfel, vă va fi mai ușor să navigați într-o narațiune sumbră care, deși lasă loc speranței, înfățișează chipuri nu tocmai frumoase ale umanității. Într-un interviu pentru Oprah, McCarthy a mărturisit că, în 2003, în timp ce vizita El Paso, Texas, a încercat să–și imagineze orașul peste 50 sau 100 de ani și a văzut „focuri pe dealuri”. A luat câteva notițe, la care s-a mai întors peste câțiva ani, pentru a le transforma într-o carte dedicată fiului său, John Francis McCarthy. Drumul.
De fiecare dată când cumperi o carte via Răsfoiala, generezi un mic comision care ne ajută să ne continuăm munca. Cu doar un click, spunem împreună lumii că Noi Credem în Carte. Credem în tihna refugiului în care ne adăpostește, în freamătul minții care ne îndeamnă să descoperim totul, în bucuria și râsul cu care ne alină, în puterea ei de a lucra în inimile și mințile noastre pentru Bine.
Despre supraviețuire, cu orice preț
Drumul se petrece într-un peisaj post-apocaliptic, în care un tată și fiul său se luptă zi de zi pentru viață. Mama puștiului s-a sinucis, iar cei doi au luat drumul pribegiei în căutarea unui loc în care vor fi în siguranță și, mai ales, vor avea cu ce să se hrănească. Nimic din ceea ce exista pe lume înainte de dezastru nu mai e, iar ce a rămas nu pare să fie prielnic pentru viață – în nicio formă a ei – vegetală, animală sau omenească. Inevitabil, puținii supraviețuitori au ajuns să se vâneze reciproc, ca într-un joc malefic în care poți “merge mai departe” doar eliminându-ți semenii.
Două lucruri frapează la cartea lui McCarthy. Primul sunt descrierile înfiorător de detaliate ale unui univers omenesc posibil atât de destrămat, dezumanizat și de lipsit de perspective de recuperare, încât te face să te întrebi dacă noi oamenii ne mai știm rostul sau suntem complet pierduți într-un autosabotaj care ne predestinează eșecului.
Fragment Drumul, Cormac McCarthy
Al doilea, derivat din acest scenariu grotesc al umanității care se autodevorează, este trăsătura teribilă pe care în contemporaneitate am mascat-o sub diverse forme, cuvinte și reclame superbe și care constă, o s-o scriu de-a dreptul, în disponibilitatea omului de a jupui o altă ființă umană pentru a-și asigura bunăstarea și viitorul prosper al celor apropiați. Totul în numele supraviețuirii și al unui prea îngăduitor “asta e viața”.
O să ziceți poate că doar demenții și criminalii fac asta, că noi oamenii de treabă ne vedem de treabă fără violențe, în lumea noastră bună și liniștită… dar oare câți dintre noi mai trăim într-o astfel de lume? Bună, liniștită. Drumul prezintă, desigur, un scenariu extrem, violent și sumbru, dar dacă-l descarci de ceea ce înspăimântă, tot de noi, oamenii, dai.
Și de incapacitatea noastră istorică de a lucra și lupta împreună pentru Binele Mai Mare. De neputința cronică de a-i scoate din necaz pe cei mai slabi și mai vulnerabili dintre noi.
Cartea lui Cormac McCarthy mi-a amintit de un drum făcut cu mașina, pe autostradă, acum doi ani. Ne topeam de căldură, pentru că, deși AC mergea la maxim, nu izbutea să ne răcorească, învins de arșița de peste 40 de grade care frigea metalul automobilului de ore în șir. Mi s-a părut așa de absurd că am creat astfel de mașini, care ne polueaza lumea și corpurile, am creat mașini care ne fac rău și apoi am creat alte mașini și sisteme care să ne izoleze și protejeze de răul creată de noi, de aerul încins de betoane și de fumul din motoare, ca să nu ne transformăm în fripturi solare. Și am numit asta: evoluție și progres tehnologic.
Înapoi la romanul întunecat al lui McCarthy, există totuși în povestea celor doi acea rază de lumină care te încurajează să îți continui drumul de cititor. Intimitatea profundă a relației dintre cei doi, franchețea dezarmantă și cumva vindecătoare cu care sunt discutate subiecte delicate ca moartea și supraviețuirea, dragostea deznădăjduită a tatălui care-l face să-i dea fiului sfatul cel mai lipsit de sens cu putință, dar și cel mai plin de compasiune.
Și acel “we against the world” (noi împotriva lumii) pe care scriitorul îl concretizează prin împărțirea supraviețuitorilor în “cei buni” și “cei răi”, în care cei buni sunt – evident – tatăl și fiul, familia, acea celulă sacră în care (teoretic) mereu vei găsi îndrumare, ajutor, dragoste.
În Drumul, la fel ca în alte proze ale scriitorului american multipremiat, cel mai puternic te lovește și te înfioară conștiința ambivalenței noastre, a echilibrului atât de precar între bine și rău, a fragilității (iluziei) valorilor cardinale omenești. În adaptarea pentru cinema a romanului, Viggo Mortensen, care interpretează Tatăl, a reușit să îmblânzească acest personaj întristat și exasperat de realitatea insuportabilă și de teribila moștenire pe care, fără voie, o lasă copilului său – cu multă căldură și tandrețe. Vi-l recomand, după ce citiți cartea, ca să rămâneți astfel cu mesajul cel bun, pe care Fiul îl va purta cu el pentru totdeauna.
Doar nu credeați că vă spun care e mesajul… nu?
Salutări, răsfoitori!
Dă-i înainte cu Răsfoiala
RECENZIE Drumul, Cormac McCarthy
rasfoiala.com 
6 gânduri despre “RECENZIE Drumul, Cormac McCarthy”