Am stat de vorbă cu Bogdan Boeru, autorul romanului Benedictiana, proaspăt reîntors din turneul de prezentare a cărții, derulat recent în mai multe orașe din Transilvania. Muzicianul – scriitor ne-a oferit o imagine personală asupra artei în formele ei multiple și ne-a împărtășit despre întâlnirea cu cititorii.

Bogdan ne-a vorbit despre lectură, scris, surse de inspirație, piața de carte din România, dar și despre responsabilitatea scriitorilor de a aduce literatura în fața oamenilor.

Bogdan Boeru despre romanul Benedictiana

1. “Benedictiana” este al treilea tău roman publicat. Cât a durat de la idee și până să apară în librării?

Aș defini răstimpul dintre idee și momentul apariției cărții în librării drept o călătorie și nu cred că ar suna pompos dacă i-aș adăuga și atributul „inițiatică”, fiindcă vorbim aici despre o transformare cu iz alchimic. Dintr-o sămânță (ideea) apare, după un proces de transformări succesive, cartea. Iar drumul ei nu se oprește în librării. Drumul ei continuă în biblioteca cititorului și, în cele din urmă, în sufletul său. Sau la coșul de gunoi, el însuși fiind doar o etapă din viața cărții, care își schimbă, prin reciclare, menirea. Dar dincolo de aceste divagații, pot spune că drumul de la idee și până la apariția „Benedictianei”, ca obiect, a durat aproape doi ani.

Când vorbim despre o ficțiune istorică, cel mai important lucru înainte de a te apuca să scrii cartea este documentarea și ea mi-a luat ceva mai bine de un an. Ea a continuat și pe parcursul scrierii propriu-zise, fiindcă, pe măsură ce avansam cu acțiunea, descopeream că apar mereu detalii noi care se cereau studiate și argumentate pentru a da credibilitate poveștii. Documentarea este importantă fiindcă, dacă studiem corect istoria, acest lucru ne permite să ne eliberăm de acele limitări culturale pe care propriul nostru trecut ni le sedimentează în matca gândirii și care devin: idei preconcepute, tabuuri, convingeri de nestrămutat. O documentare corectă ne ferește de idealizarea istoriei, de exagerări, de împărțiri artificiale în „noi” și „ceilalți”. După această etapă, scrierea propriu-zisă mi-a luat cam zece luni, dar trebuie să subliniez că această carte a fost scrisă în timpul pandemiei, când carantina ne-a ținut pe toți în casă, ceea ce mi-a permis să mă concentrez aproape exclusiv pe scris.

2. Ce lucruri nebănuite ai descoperit în turneul de promovare al romanului “Benedictiana” în Ardeal?

Mărturisesc că nu mai fusesem în acea parte de țară de pe vremea când cântam cu Interitus Dei, trupa de Eclectic Metal din care am făcut parte. Asta înseamnă de cel puțin zece ani. Nu o să mă lansez acum într-o enumerare a schimbărilor pe care le-am constatat fiindcă nu cred că acesta e rostul acestui interviu și pentru că publicul căruia mă adresam ca basist și solist vocal diferă de cel căruia mă adresez acum, ca scriitor, cu toate că am descoperit printre cititorii mei oameni care, cu ani în urmă, ascultau Interitus Dei. Unii mai ascultă și acum, deși formația nu mai există. Însă am descoperit niște oameni foarte calzi, foarte primitori.

De fiecare dată când plec în turneu cu „Benedictiana” mă surprinde în cel mai plăcut mod felul cum arta devine un liant între oameni. Așa s-a întâmplat acum, așa s-a întâmplat și în cadrul turneului național din primăvară, așa s-a întâmplat când am făcut prezentări în cadrul târgurilor sau al saloanelor de carte. Arta, în general și literatura, în mod special, coagulează oamenii.

„Rolul lecturii este să te scoată din cenușiul vieții”

3. Cine sunt cititorii cărților tale? Există un profil al celor care-ți citesc proza?

Sincer, nu mi-am propus să ajung la o anumită categorie de cititori. Poate că unora le va suna ciudat acest lucru. Nu e ca și cum mă apuc de scris și am în minte că cititorul meu trebuie să aibă o anumită vârstă, să facă parte din cine știe ce categorie profesională ș.a.m.d. Nu! Cred că cititorii care ar putea gusta „Benedictiana” sunt cei care pur și simplu caută o evadare din cotidian prin intermediul lecturii. În principiu, acesta este rolul ei: să te scoată din cenușiul vieții de zi cu zi și să te ducă undeva, într-un loc real sau posibil, într-un timp trecut, prezent, viitor sau posibil, într-o conjunctură reală sau posibilă. De remarcat aici leit-motivul posibilității. Ce înseamnă asta? Înseamnă o provocare pe care scriitorul o lansează cititorului. Cred că cititorii cărora le-ar putea plăcea proza mea sunt cei dornici să ridice această mânușă a trăirii unei posibilități din care, odată revenit cu picioarele pe pământ, să extragă un gând, un sentiment sau, de ce nu, o nouă întrebare, lucruri numai bune ca să-i facă viața mai frumoasă.

4. Ce i-ai spune despre romanul “Benedictiana” unui cititor care aude azi pentru întâia oară numele cărții?

Mulți cititori mi-au spus că numele i-a dus cu gândul la ordinul benedictin. Nu despre el e vorba. Celor care aud întâia oară numele cărții le-aș spune că Benedictiana este acea cetate care sălășluiește în fiecare din noi și care ne dă complexitate, iar cetățenii ei sunt sentimentele noastre, gândurile noastre, aspirațiile noastre, temerile noastre. Felul cum ne hrănim acești cetățeni interiori ne determină personalitatea. Benedictiana este, în același timp, o expresie a felului cum suntem priviți de ceilalți. Fără să dau spoiler din carte, aș sublinia că numele ei, care duce cu gândul la binecuvântare, se transformă, în roman, în blestem, în funcție de cine îl pronunță și în funcție de felul cum se raportează personajele la entitatea care poartă acest nume.

„Literatura și muzica mi-au atras etichete, dar mi-au făcut și viața mult mai frumoasă”

5. Cât citești? Cum alegi cărțile și ce genuri preferi?

Citesc mult, dar nu atât de mult pe cât mi-aș dori. Citesc zilnic pentru că lectura este, pentru mine, terapie. Îmi face ziua mai frumoasă, nu îmi plătește taxele, dar îmi arată că nu trăiesc doar ca să le plătesc. Poate că unii ar fi tentați să creadă că pledez pentru o driblare a realității, că dau literaturii aura unui drog. Dimpotrivă! Literatura, cel puțin pentru mine, nu numai că face ca realitatea să devină mai suportabilă, ba mai mult, o zugrăvește în culori mai vii. Poate cel mai important, cititul îmi oferă idei pentru o abordare cât mai calmă, rațională și deschisă a realității.

Hrănindu-mi imaginația cu literatură, pot pune o distanță mai mare între mine și discursurile lătrate, intolerante, obtuze care abundă în viața de zi cu zi, pot ghici lemnul putred din spatele unei spoieli sclipitoare pe un gard retoric sau altul. Literatura și muzica mi-au atras etichete, dar mi-au făcut și viața mult mai frumoasă. Ca preferințe, aș numi literatura contemporană. Dar să citești doar contemporani fără să fi trecut prin clasici e ca și cum ai vrea să construiești etajul unu fără să ai parterul. De aceea, din când în când, mă întorc la antici (sunt din Constanța, deci, Ovidius…), mă întorc la marile nume ale secolelor trecute, dar apoi revin printre contemporanii pe care îi găsesc isteți și provocatori.

6. Cum împarți timpul între lectură, scris și restul vieții tale?

Nu e o împărțire riguroasă. Am perioade când scrisul îmi ocupă prim planul iar lectura are locul ei în viața de zi cu zi, după cum am spus. Însă în viața mea există și o familie pe care o iubesc. În viața mea există și prieteni, există și un job, există și distracții, există și îndatoriri. Ideea este de a păstra un echilibru între aspectele vieții.

„Dacă vrei să-ți promovezi arta, o poți face prin contact direct cu publicul”

7. Lipsește sau prisosește ceva pe piața de carte românească? Există echilibru cerere – ofertă?

Cred că lipsește instituția agentului literar. Există ceva asemănător, în sensul importatorilor de licențe fără de care nu am putea fi în contact cu literatura din străinătate. Însă agentul literar la care mă gândesc ar trebui să fie cumva similar impresarului din showbiz. Agentul literar ar trebui să reprezinte scriitorul în relație cu editurile din țară și de afară, cu organizatorii de evenimente, cu media, eventual cu factorii interesați să pună în scenă sau să ecranizeze cartea.

Eu, unul, venind din zona muzicală, am rămas cu această idee, că dacă vrei să-ți promovezi arta, o poți face prin contact direct cu publicul. Înainte erau concertele. Acum sunt prezentările de carte. Ambele au în comun ideea de turneu, pentru eficientizare. Cumva, sunt propriul meu agent literar, dar nu m-ar deranja dacă aș lucra cu cineva care să preia acest rol și cred că mulți scriitori ar vrea acest lucru fiindcă astfel ar avea posibilitatea să se concentreze pe scris, pe creație. Sunt de părere că asta ar îmbogăți industria de carte românească, ar face ca scriitorii să fie mai prezenți în piață, iar cărțile să ajungă mai ușor la cititori, ar echilibra cererea și oferta.

8. Unii cititori evită proza contemporană românească. Se poate forma gustul pentru literatura de azi? Cum, cine ar fi responsabil?

Cred că este important să frecventăm proza contemporană românească. De ce? Din același motiv pentru care mergem la concertele artiștilor autohtoni, din același motiv pentru care vizionăm filme românești, din același motiv pentru care mergem la teatru sau pentru care vizităm o expoziție de artă a cine știe cărui artist plastic român contemporan. Arta este cartea de vizită a unei comunități. Arta contemporană spune ceva despre noi, cei de azi, despre viața noastră, despre preocupările noastre etc. Ea va vorbi viitorului despre cine am fost, așa cum arta secolelor trecute ne vorbește nouă despre noi, cei care am fost cândva. Gustul pentru literatura de azi cred că se poate forma doar în paralel cu o prezență activă a scriitorului în fața cititorilor.

De obicei, oamenii cumpără cărți despre care există recomandări. Dacă nu ai pe cineva care să-ți recomande cartea, ție, ca scriitor, îți rămâne varianta de a ți-o recomanda singur, prin viu grai, așa cum un cântăreț își recomandă muzica prin intermediul concertelor. Nu aș vrea să fiu înțeles greșit. Eu, unul, m-am bucurat de multe recomandări, sper că mă voi bucura în continuare, dar cred că responsabilitatea pentru ca proza contemporană românească să fie frecventabilă aparține în primul rând scriitorului. În lipsa unui agent literar care să intermedieze între scriitor și public, editură, critici, media etc, această responsabilitate îi revine scriitorului.

Nu te poți aștepta să scrii pur și simplu cartea, să o vezi pe un raft palpabil sau virtual și să te aștepți ca lumea să te descopere pur și simplu. Abia după ce scriitorul face tot ce îi stă în putință ca să-și promoveze creația putem discuta și despre datoria morală a altor factori în acest proces de aducere în prim plan a literaturii contemporane românești. Iar aici am putea discuta despre instituțiile statului, care, în realizarea programelor școlare și a manualelor de limba și literatura română ar trebui să realizeze un echilibru între textele propuse elevilor. Fără doar și poate, clasicii literaturii își au locul lor binemeritat în paginile manualelor. Pe de altă parte, literatura contemporană ar trebui să fie mult mai prezentă în aceste manuale din motivul expus mai sus: e important să știm cine am fost, care sunt fundațiile literaturii de azi, dar e la fel de important să știm și cine suntem noi, cei de azi și cu ce contribuim la ce va fi în viitor.

„Am călătorit cu Marquez în Macondo”

9. Ai vreun scriitor pe care îl admiri și îl consideri mentor, sursa ta de inspirație?

Ar fi nedrept să numesc un singur scriitor. Sunt suma lecturilor mele, iar lecturile mele sunt pomelnice întregi de scriitori. Le datorez lui Eliade și lui Voiculescu înclinarea spre mister, spre căutarea surselor prime. La Rushdie am iubit mereu scriitura sprințară și bunul simț conținut în ideea că a lupta pentru echilibru, pentru libertatea opiniei și împotriva fanatismului este ceva de la care nici un scriitor onest nu ar trebui să se abată, oricât de multe și de periculoase ar fi piedicile. Eco mi-a arătat complexitatea ideii de mister și m-a făcut să înțeleg nu numai beneficiile pe care o documentare serioasă le poate aduce cărții, dar și felul cum această documentare te toate transforma pe tine, ca scriitor, într-un om renascentist.

Am călătorit cu Marquez în Macondo și asta mi-a arătat că cel mai puternic pașaport este cartea, fiindcă ea îți permite să călătorești dincolo de lume. Jung mi-a oferit răspunsuri. Tudor Pamfile, Simion Florea Marian și Elena Niculiță Voronca mi-au oferit lanuri întregi de subiecte, iar Romulus Vulcănescu mi-a arătat ce și cum să culeg. Adolescența mi-a fost luminată de Jules Verne, Karl May, Alexandre Dumas  și Herman Melville. Tot atunci i-am descoperit pe Cioran și pe Nietzsche. Rabelais m-a uimit pentru cât de înaintea vremurilor sale i-au fost scrierile. Homer m-a fascinat, iar lui Ovidius i-am dedicat un roman, o nuvelă, un poem și un tablou.

 Dar dincolo de toate aceste nume celebre se află unul care poate că va trezi o amintire doar câtorva. Este vorba despre Ion Dudă, un om care nu a scris cărți, dar care mi-a fost învățător la Școala Generală numărul 30 din Constanța, unde am făcut clasele I-IV. Acest om, un dascăl în genul sadovenianului domn Trandafir, mi-a deschis apetitul pentru literatură.

10. La ce scrii acum?

În momentul de față lucrez la un roman despre zilele noastre, în care fantasticul se îmbină mitologia, cu istoria și cu thriller-ul politic. Nu aș vrea să spun mai multe despre el. O va face el însuși, când va fi gata.