Anul trecut am citit puțin, dar cărțile pe care am pus mâna au fost una și una, cum a fost și Sonia ridică mâna, de Lavinia Braniște. La fel cum mi s-a întâmplat cu cartea de povestiri a Dianei Geacăr, am surâs și am râs tot timpul cât am citit povestea Soniei, încântată deopotrivă de stilul Laviniei și de gândurile și întâmplările din viața acestei protagoniste uriașe. Și adeseori am râs și surâs cu amărăciune, (re)simțind ca pe o palmă, o dată cu Sonia, adevărul de nerefuzat al vieții în România – țara noastră nu-i a noastră. A fost confiscată demult de o haită de lupi lăcomi și e ținută în frâu prin manipulare, învrăjbire și abuz.
Paradoxal, Sonia ridică mâna este cea mai amuzantă (și spirituală) carte pe care-am citit-o, din literatura română contemporană. În ciuda faptului că nu sunt de găsit multe lucruri amuzante despre viața Soniei și a oamenilor între care (mai puțin cu care) trăiește – apropiați și îndepărtați.
De fiecare dată când cumperi o carte via Răsfoiala, generezi un mic comision care ne ajută să ne continuăm munca. Cu doar un click, spunem împreună lumii că Noi Credem în Carte. Credem în tihna refugiului în care ne adăpostește, în freamătul minții care ne îndeamnă să descoperim totul, în bucuria și râsul cu care ne alină, în puterea ei de a lucra în inimile și mințile noastre pentru Bine.
Ridică mâna. Când nu e nimeni lângă ea. De regulă. Dar nu numai.
Personajul Sonia, pe care nu întâmplător l-am numit uriaș și nu de dragul augmentativului, ar fi trebuit să primească un premiu distinct, inventat doar pentru ea de un juriu nonconformist, pentru că îl merită. Rareori un singur personaj reușește să conducă o poveste așa cum o face protagonista din Sonia ridică mâna, a cărei lume lăuntrică domină cartea. Sonia cea educată și idealistă, cea care participă la viață mai mult din umbră, participă fără să ridice mâna să spună ceva, se cenzurează spunându-și crezând oare că oricum n-are rost, că oamenii sunt așa cum sunt și lumea la fel, că nu poate schimba nimic și atunci alege să-și spună totul sieși, să-și nareze viața, să-și povestească ce trăiește cu mirare, revoltă și umor ca pe ceva deja pierdut, în loc s-o prețuiască și preschimbe prin fapte și alegeri, stă la marginea terenului vieții ei ca un comentator sportiv care se entuziasmează excesiv, dramatizează fiecare “fază” a meciului, se ambalează și te trage și pe tine după el în vortex, te aleargă, scoate untul din tine de parcă chiar ar exista o miză sau un trofeu la finalul cursei nebunești, trăiește totul dat la maxim pe dinăuntru, la o intensitate autistă, copleșitoare, peste măsură de mare, o intensitate care consumă și epuizează.
Dar ce trăiește Sonia mai degrabă în lumea ei lăuntrică? Ar fi o întrebare legitimă acum. Pentru că e singură și însingurată, cum sunt adeseori adulții care au crescut din copii părăsiți de părinți accidentali, oameni ajunși părinți din cauza unui accident sexual sau ca să facă plăcere altora, nu dintr-o voință asumată și trăită. E singură lângă sora ei vitregă care apare și dispare, după interes. E singură lângă iubitul ei cult, arogant și însingurat la rândul lui, nu știm din ce motive – Sonia îl face foarte secundar în viața ei, știe fără să știe că e ceva ciudat cu el. E singură într-o meserie (scrisul) care te însingurează și dă așa de puțin înapoi – te consumă, trup și timp, doar ca să-ți reproșeze apoi toate nimicurile și stângăciile.
Nu e singură lângă mama ei, dar nu pare să-și dea seama de legătura profundă, de nezdruncinat dintre ele. Nu e deloc singură în sinea ei, acolo unde ciripește o conversație cu sine delicioasă, inteligentă, alinătoare – mușcătoare atunci când atinge subiecte fierbinți – un monolog nesfârșit, pe care nici tu cititorul nu-l vrei sfârșit pentru că ai simțit adeseori la fel – despre oameni și viețile lor mititele, despre dezamăgiri personale și patriotice, despre casa inimii tale zburdalnice, acel loc așa de greu de găsit și primit.
Îmi vine să fac comparații cu alte cărți a căror acțiune e pivotată de o femeie, deși Sonia nu este comparabilă cu alte protagoniste – poate doar din perspectiva anti-eroinei. Altfel, personajul e mai complex (mai carnal, mai autentic) decât cele ce urmează în enumerarea de mai jos. Forța și talentul cu care scriitoarea o impune cititorului, cu care îi ridică un piedestal de mucava, m-au făcut să mă gândesc la fata din Conversații cu prietenii a lui Sally Rooney (și eu cu preocupări literare, probleme în relații și deranjamente menstruale povestite de dincolo de perdeaua care a acoperit o sută de ani feminitatea așa cum e ea – grea, măi, băieți!), la Unde ai dispărut, Bernadette? de Maria Semple, dar și la chinurile lui Eleanor Oliphant (se simte foarte bine), de Gail Honeyman.
A, uite că are un sens înșiruirea și reamintirea lui Eleanor care nu se simțea bine deloc, dar se străduia să lase impresia că “face bine”, iar într-un final fericit, chiar a reușit. Cam asta face și Sonia – cu diferențe semnificative în ce privește obiectivele și finalul. Sonia nu pare să vrea să lase impresia binelui, iar Lavinia reușește să ne arate – cu umor și digresiuni de eseistică excelent integrate în narațiune – efortul de mediere, de reconciliere pe care femeia îl face pentru a rezida și rezista între cele două lumi – cea interioară și cea exterioară. Lumea ei și lumea lor. Lumea ideală și lumea precară. Lumea viselor și lumea despuiată de vise. Lumea visată și lumea trăită. Lumea familiei și lumea fără familie. Lumea iubirii și lumea relațiilor nevoiașe, nestatornice.
M-a încântat subiectul paralel al acestui roman feminin și temperat de feminist, care oferă și prilejul digresiunilor despre care scriam mai devreme: viața Elenei Ceaușescu, necunoscuta despre care gura lumii zice(a) că ar fi fost adevăratul dictator, tiranul din umbră. Că soțul ei era o biată și nevinovată marionetă în mâinile ticăloase ale creaturii malefice zisă “Academiciana”. Îți spulberă toată mitologia despre Ceaușeasca, nu știu să explic cum anume, poate prin simpla constatare a lipsei dovezilor. Și prin ridiculizarea rarelor testamente despre caracterul Elenei:
Am scris roman feminin, pentru că Sonia trăiește, se mișcă, simte viața într-o lume guvernată de trăiri, mentalități și obiceiuri feminine – cum sunt consemnarea și analiza scrupuloasă a unor amănunte sau întâmplări pe care bărbații nici măcar nu le remarcă – sunt prea departe de rutina și realitatea lor imediată. Și am scris feminist pentru că scopul introducerii Elenei ca “poveste în poveste” este evident. Sonia ridică mâna și spune ceva în apărarea genului feminin. Spune:
Cum știți că femeia e vinovată? De ce sunteți așa de siguri? Aveți dovezi?
Mi-a plăcut cartea și pentru că sunt sătulă de povești eroice, de apologia spiritului stoic și dârz, de personaje exemplare și mă aflu în faza – care sper că va dura toată viața – în care îmbrățișez cu toată ființa mea lăuntrică orice sugestie de vulnerabilitate. Pentru că asta e starea mea și a noastră esențială, cea de fragilitate. O stare pe care am negat-o cu vehemență, pentru a cărei conștientizare lupt zi de zi – un pic înfricoșată încă de posibilitatea ca cei din jur să afle că nu sunt nici invincibilă, nici minunată, nici perfectă, așa cum mi s-a cerut adeseori și încă mi se cere și am consimțit și încă mai consimt, uneori.
Sunt și eu tot o Sonie – imperfectă și năzuroasă – care încearcă să iasă la lumină din hățișurile vieții ei, așa cum e ea uneori (cețoasă, fragilă, mizerabilă) și se tot împiedică de idealurile la care nu poate renunța, căci ce-am fi fără ele?
Mai sunt încă două lucruri care te apropie de personajul acestui roman. Primul este revolta împărtășită în fața lăcomiei nerușinate a celor care conduc România (oare de câtă vreme?) și care par insațiabili, pare că niciodată nu vor renunța să sacrifice viitorul tuturor pentru binele lor și al apropiaților lor. Pe unii îi știm după nume și chip, dar pe cei mai mulți nu, iar dacă ajung vreodată pedepsiți, scapă după câțiva ani din pușcărie și revin la loc în scaunele lor tapițate, în spatele ușilor tapițate, în viețile lor tapițate, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat, de parcă “fără penali în funcții publice” a fost un vis, fiindcă chiar asta a fost și este – un vis și o ficțiune.
Al doilea este mizantropia Soniei, încercările inutile de a repara ceva în lumea din jur – o acțiune mai ușoară și mai puțin dureroasă decât să cauți (și) să repari ceva din tine. Mai bine cerți un străin, decât să te cerți pe tine că cerți un străin de care, până la urmă, nici nu-ți pasă (probabil) cu adevărat. Mai simplu să te iei de alții, decât să lași un psihoterapeut să se ia de tine că te iei de alții. Nu?
Mi-a plăcut pentru că, pe scurt, ce Sonia mărturisește, dincolo de cuvinte, este:
La naiba’, nu pot să schimb această lume strâmbă! Nu pot să mă schimb nici pe mine.
Dar asta nu înseamnă că voi înceta să încerc.
Dacă , asemeni mie, ați ratat inexplicabil cartea Laviniei Braniște – laureată a mai multor premii literare – nu mai întârziați s-o citiți, înainte să-și piardă din “aer”. Are un context istoric bine definit, ale cărui reverberații se vor stinge inevitabil, odată cu trecerea anilor în care Sonia a venit pe lumea literaturii și ca să ne spună niște lucruri care, poate, ne vor fi de folos. Dacă mai știm să mai ascultăm.
Totul e foarte, foarte răpănos. Ziua e foarte răpănoasă, orașul ăsta, oamenii ăștia.
E cald și lipicios. Aerul e lipicios.
Femeia scoate o eugenie sfărâmată și aruncă firimiturile către porumbeii care se zburătăcesc și ridică praful.
Și atunci Sonia răbufnește:
– Nu-i ok să faceți mizerie, să știți.
– Da, domnișoară, se vede că sunteți educată, răspunde imediat femeia, care sigur a mai fost cel puțin o dată în dialogul acesta.
– Nu vedeți cât sunt de murdari? Și cum împrăștie praful?
– Asta e problema cea mai mare în țara asta. Eu am venit noaptea cu trenul să îmi cer drepturile, am stat la coadă la minister. Nu vedeți ce se întâmplă cu pensiile?
Băiatul din dreapta se ridică și pleacă, iar locul lui e luat imediat de altcineva.
– Porumbelul e simbolul păcii! strigă femeia disperată.
– Simbolul păcii e o ficțiune politică! face Sonia. Dați-le undeva mai izolat, dacă vreți.
– Lasă că și noi suntem murdari, suntem plini de păcate.
Dă-i înainte cu Răsfoiala
RECENZIE Miere neagră, Dan Pleșa. Despre libertate, dragoste și literatura vieților noastre
rasfoiala.com 
3 gânduri despre “RECENZIE “Sonia ridică mâna”, Lavinia Braniște. Un personaj cât o lume.”