Pe cât regret prejudecata de a nu fi citit până acum  biografii romanţate, pe atât mă bucur că am descoperit volumul Pallady. Ulise legat de catarg, de Anca Vieru. O incursiune plină de empatie şi căldură în viaţa publică şi intimă al unuia dintre cei mai faimoşi pictori români, cartea mi-a schimbat complet părerea despre acest subgen literar tot mai apreciat de publicul cititor.

Îmi spuneam – înainte să răsfoiesc volumul Ancăi Vieru – că biografiile romanţate, cu amestecul lor de fapte, evenimente, frânturi anecdotice şi amănunte neverificabile sunt un soi de articole anecdotice amestecate cu panseuri literare. Am greşit, crezând că adevărul istoric nu trebuie înfrumuseţat sau completat, că vocea unui scriitor distorsionează glasul subiectului său.

Dar, când oamenii tac pentru vecie şi istoria se resemnează cu puţin, cine ne mai poate oferi măcar o privire înapoi peste timp, o clipă în atmosfera şi în compania celor ce-au fost odată? Scriitorul e singurul care mai poate recompune portretul unui om cu gânduri, idei, cuvinte şi imagini. Cu căldură şi înţelegere, cu cercetare minuţioasă şi talent, Anca Vieru a reuşit să mă atragă în vremurile lui Pallady, să mă facă părtaş la simţirile şi frământările lui, să “picteze” golurile imense  din tabloul unei vieţi neasemuite.

“Nu e suficient să vezi cu ochii”

Pallady. Ulise legat de catarg începe în locuinţa pictorului din Place Dauphine (Paris), unde un Theodor Pallady îmbătrânit şi însingurat îşi pregăteşte bagajele pentru o plecare grabnică înapoi, în România. Vine războiul, iubirile şi prietenii s-au îndepărtat ori au dispărut, iar perspectiva unei călătorii prin Europa răvăşită de tensiuni şi conflicte e copleşitoare.

Momentul acesta tensionat e ocazia perfectă pentru autoare să ne transporte în paginile imediat următoare în copilăria tihnită a pictorului, pe moşia însorită a părinţilor şi bunicilor săi. Aici apar primele preocupări pentru artă ale lui “Toto”, primele lui iubiri şi răzvrătiri, amprentele ce definesc artistul de mai târziu.

“Mai erau apoi portretele de familie. Cele ale strămoşilor morţi de mult, la care se uita cu atenţie, de parcă aşa putea să-i cunoască, dar mai ales ca să observe linia şi culorile. Însă portretul bunicii Pulcheria din casa de la Hoiseşti, care o înfăţişa în plină frumuseţe şi tinereţe, l-a făcut să simtă că nu e suficient să vezi cu ochii. Că mai este ceva. Femeia bătrână, cu trăsături aspre şi severe, nu avea nimic din dulceaţa chipului pictat, care semăna mai degrabă cu mama. Dar mamei îi lipsea sclipirea din ochi, iar bunica Pulcheria n-o mai avea de mult. Unde dispăruse luminiţa aceea? Oare tabloul e o minciună? Sau poate ăsta e rolul unui tablou, să păstreze sclipirile de suflet care dispar. Astea erau lucruri prea complicate, pe care Toto le simţea mai degrabă decât le gândea.”

Imaginaţi-vă că priviţi un tablou şi încercaţi să desluşiţi mesajul autorului său, gândurile care îl munceau când l-a creat, resorturile şi intenţiile din spatele artei sale. Întreaga carte a Ancăi Vieru e un minunat ghid de înţelegere a unei vieţi şi opera pe care nu le-am putea cuprinde cu ochii neformaţi ai simplului privitor.

“Teama că o să pierzi clipa”

Existenţa lui Pallady devine în carte prilej de istorisiri pline de aventură, atmosferă a lumii de atunci şi frământări sufleteşti spre care privim cu melancolie, ca şi cum le-am fi experimentat noi înşine, acum că ni s-au dezvăluit.

Autoarea ne poartă prin adolescenţa rebelă a artistului (fusese trimis să studieze la o facultate tehnică, dar el îşi dorea de fapt să picteze), iubirile sale mai mult sau mai puţin nestatornice (a fost văzut ca un mare crai la vremea lui şi s-a găsit implicat inclusiv într-un duel pentru o femeie), falia subţire între prietenia şi rivalitatea cu artiştii epocii sale.

Volumul Ancăi Vieru e mult mai mult decât o biografie, este presărat cu dialoguri şi introspecţii despre artă şi rolul ei, despre tehnici de pictură şi desen, despre condiţia artistului şi frământările sale. Autoarea suprinde cu fineţe şi autenticitate acele trăiri pe care artistul trebuie să le fi avut la întâlnirea magică dintre simţire şi raţiune. Bunăoară, momentul acesta când se îndăgosteşte de o femeie măritată, iar atracţia arzătoare pentru ea se împleteşte cu nevoia implacabilă de a o picta, dar nu oricum, ci surprinzându-i fiinţa lăuntrică:

“M-am îndrăgostit, s-a gândit. M-am îndrăgostit de un zâmbet, nu de o femeie.

Şi abia după ce a recunoscut asta, că s-a îndrăgostit, că o vrea pentru el pe femeia altuia, că n-o să se mulţumească doar s-o deseneze şi, poate, s-o atingă, abia atunci şi-a dat seama. Nu zâmbetul era cel care-i aducea minunarea. Nu zâmbetul, ci clipa aceea de taină dinaintea zâmbetului, când aveai doar o impresie, o speranţă că va zâmbi şi îţi era teamă să nu pierzi momentul. Teama asta, teama că o să pierzi clipa, asta ar trebui să deseneze. Nu o faţă. Nu un chip. Trebuie să desenezi trăirile lăuntrice, nu obiecte, nu feţe. Ale tale sau ale modelului? Ale tale, pentru că le ştii. Sau crezi că le ştii. Ale modelului, dacă îl iubeşti.”

“Cum pictezi suflarea care dispare”

Îl însoţim mai departe pe pictor sub îndrumarea scriitoarei. Suntem martorii pasiunilor sale aprinse sau al solitudinii din atelierul de lucru. Îi cunoaştem pe cei care au trăit alături de el, au scris despre el, cu admiraţie sau cu duşmănie, care l-au iubit, bârfit sau dispreţuit. De pe moşia boierească a familiei, în freamătul Parisului, în Bucureştiul răvăşit de război şi apoi încătuşat sub cerul gri al comunismului, din tinereţea plină de vigoare, în anii de senectute şi fragilitate, suntem martorii unei poveşti de viaţă al cărei adevăr e acum mai complet, mai rotund.

Anca Vieru mărturiseşte în notele de final despre efortul ei de documentare. A citit toate monografiile şi jurnalele care l-au avut ca personaj central pe Pallady. A ţinut o vreme propriul jurnal în care înregistra etapele acestui efort. I-a privit gânditoare lucrările şi a încercat din răsputeri să le pătrundă, ca mai apoi să le poată povesti.

A rezultat o bijuterie de carte, un companion minunat, un ghid elocvent şi plin de compasiune al vieţii şi vremurilor lui Pallady. E o reconstituire a memoriei, o recuperare a rămăşiţelor pierdute şi o poveste recompusă care ne ajută să-l înţelegem lăuntric pe Pallady, dincolo de tablourile şi desenele sale. Sunt convins că, citind cartea, veţi merge la următoarea expoziţie Pallady nu ca simpli spectatori, ci ca prieteni de peste timp ai artistului.

“Şi apropierea prietenului, la fel ca zborul fluturelui, erau fire care-l ţineau încă legat de viaţă. (…) Prin fereastra deschisă intra lumina lunii şi lăsa dungi sidefii pe perete. Şi o briză uşoară, care i-a adus un gând la fel de uşor. Cum e să pictezi vântul. Cum pictezi adierea care dispare. Cum pictezi suflarea care dispare.

Sub un cer de perlă zbura un future portocaliu.”

Dă-i înainte cu Răsfoiala

SCRIITOR & CITITOR Anca Vieru: „Cei care nu citesc pierd flexibilitatea în gândire, reveria, sentimentul că nu ești singur”

ȘTIRI Tinerii se refugiază în citit, ca să scape de zgomotul din “vestul sălbatic digital”. Recorduri de vânzări de carte în UK.

CONCURS DE DEBUT Editura Polirom invită scriitorii să-și înscrie manuscrisele