La editura Trei a apărut recent Marea Liniștii de Emily St. John Mandel, carte votată de cititorii Goodreads cel mai bun SF al anului 2022. O poveste uimitoare despre călătorii în timp, colonizarea lunii și ciuma de pe insula Vancouver, de la 1912, care surprinde cu fidelitate și realitatea lumii de azi.
Protagonistul Gaspery Roberts, un detectiv din Orașul Nopții, este angajat să ancheteze o anomalie din ținuturile Americii de Nord. În căutările sale îi va întâlni pe fiul rătăcitor, aproape nebun, al unui conte, o scriitoare exilată de pandemia de Covid-19 care face ravagii pe Pământ și un prieten din Orașul Nopții care a găsit ocazia potrivită se joace cu cronologia universului.
„Cu Marea Liniștii, Mandel ne oferă unul dintre cele mai bune romane ale sale și una dintre cele mai reușite explorări din domeniul ficțiunii speculative.“
The New York Times
De fiecare dată când cumperi o carte via Răsfoiala, generezi un mic comision care ne ajută să ne continuăm munca. Cu doar un click, spunem împreună lumii că Noi Credem în Carte. Credem în tihna refugiului în care ne adăpostește, în freamătul minții care ne îndeamnă să descoperim totul, în bucuria și râsul cu care ne alină, în puterea ei de a lucra în inimile și mințile noastre pentru Bine.
Fragment Marea Liniștii, Emily St. John Mandel
Gaspery a ieșit dintr‑o cabină de toaletă pentru bărbați din orașul New York în iarna anului 2007 și a intrat în căldura și lumina unei petreceri organizate într‑o galerie de artă. S‑a mișcat încet prin mulțime, încercând să se orienteze. O căuta pe Vincent Smith. Știa că va fi aici — prezența ei fusese consemnată în documentele istorice, deoarece undeva, în această încăpere, se afla și un fotograf de evenimente —, dar asta însemna, în anul 2007, că aici era și Mirella Kessler, iar după strania întâlnire cu ea din anul 2020, Gaspery spera s‑o evite.
Le‑a văzut împreună în capătul opus al încăperii, admirând o pictură în ulei, de mari dimensiuni. A smuls un pahar cu vin roșu de pe o tavă mică și rotundă și a mers să privească un alt tablou și să‑și pună la cale următoarea mutare. Mulțimea îl descuraja. Oamenii dădeau mâna — lucru care, chiar și după toată instruirea lui în materie de sensibilități culturale, părea un gest ciudat în sezonul gripei —și se sărutau pe obraz. Oamenii ăștia n‑au cunoscut în mod direct pandemia, și‑a amintit el. Niciunul nu era suficient de în vârstă încât să‑și amintească de iarna dintre 1918–1919; ebola apăruse de câțiva ani, dar era în general localizată dincolo de Atlantic; COVID‑19 urma să apară abia peste treisprezece ani. Gaspery a început să meargă încet, pe lângă pereții încăperii, înaintând ușor către Vincent.
În anul 2007, Vincent era bogată și avea un lustru de eleganță și încredere în sine la care nu s‑ar fi așteptat de la puștoaica amărâtă, cu părul albastru, pe care tocmai o întâlnise în Caiette. Avea brațul răsucit pe după cel al Mirellei și stăteau în fața unui tablou, dar, își dădea el seama acum, nu‑l priveau cu adevărat. Vorbeau pe un ton conspirativ. Mirella râdea ușor. Aveau un aer de inseparabilitate care pe el îl aducea în pragul disperării. Dar chiar în clipa aceea, Vincent s‑a desprins ca să salute pe altcineva, în timp ce Mirella a plecat să‑și găsească soțul, iar Gaspery a simțit că are o șansă.
— Vincent?
— Bună!
Avea un zâmbet cald, iar Gaspery și‑a dat imediat seama că o place.
— Îmi cer scuze că te deranjez. Fac o investigație în numele unui colecționar de artă și mă întrebam dacă ți‑aș putea pune o scurtă întrebare despre înregistrările fratelui tău, Paul.
Îi captase atenția. A făcut ochii mari.
— Fratele meu? Dar nu credeam… nu știam că face înregistrări. E muzician. Sau compozitor, presupun.
— Așa bănuiesc și eu, a spus Gaspery. Nu cred că a făcut el înregistrările. Cred că le‑a făcut altcineva.
Ea s‑a încruntat.
— Le poți descrie?
— Există una care mă interesează în mod special, a spus Gaspery. Cel care filma se plimba printr‑o pădure.
În Columbia Britanică, cred. Era o zi însorită. Judecând după calitatea filmării, aș spune că era, probabil, undeva pe la mijlocul anilor 1990.
Privirea ei s‑a îmblânzit. Gaspery a avut sentimentul căexercitase asupra ei un fel de hipnoză.
— Cel care a făcut filmarea mergea pe o potecă, a continuat el, spre un arțar.
Ea a dat aprobator din cap.
— Înregistram tot timpul pe poteca aia, a explicat ea.
— În înregistrarea aceasta anume, se petrece ceva ciudat. E o străfulgerare stranie, a spus Gaspery, ca și cum totul s‑ar întuneca timp de o secundă, probabil o anomalie a benzii…
— A părut o anomalie, a intervenit Vincent, dar nu la nivelul benzii.
— Ai văzut‑o?
— Am auzit niște zgomote ciudate, apoi totul s‑a întunecat.
— Ce‑ai auzit?
— Muzică de vioară. Apoi un fel de sunet hidraulic. Era inexplicabil.
Brusc, privirea i‑a devenit concentrată.
— Scuză‑mă, a spus ea, cum ai zis că te numești?
Soțul lui Vincent s‑a apropiat de ei prin Gaspery mulțime, dându‑i femeii un pahar de vin, iar Gaspery a profitat de acest moment de neatenție ca să se îndepărteze discret de ei. Încerca o senzație ciudată de beție, o combinație de epuizare și bucurie. Avea un interviu care confirma totul, înregistrat pe dispozitivul lui. Avea și el observații proprii. Pentru prima oară după interviul cu Olive Llewellyn, în dimineața acestei zile stranii și aparent nesfârșite, a simțit că poate nu e condamnat la pieire.
Dar Gaspery a ezitat o clipă lângă ușa toaletei bărbaților, privea petrecerea și fericirea i‑a pălit. Iată grozăvia de care îl avertizase Zoey, faptul cu adevărat cumplit că știa cum se va sfârși povestea tuturor. A privit prin încăpere și, pentru prima oară în viața lui, Gaspery s‑a simțit bătrân.
Vincent și soțul ei au ciocnit paharele. Peste paisprezece luni, Alkaitis va fi arestat pentru că a derulat o schemă Ponzide proporții, apoi va fi liberat pe cauțiune, moment în care va fugi în Dubai — părăsind‑o pe Vincent — și‑și va petrece restul lungii sale vieți într‑o serie de hoteluri.
Vincent va mai trăi doisprezece ani, apoi va dispărea în împrejurări misterioase de pe puntea unui cargobot.
În apropierea lor era Mirella, care vorbea cu soțul ei, Faisal. Faisal investise în schema frauduloasă a lui Jonathan, iar când schema se va prăbuși peste un an, el va pierde totul, la fel și membrii familiei lui, care investiseră la îndemnul său. Faisal se va sinucide.
Mirella va găsi cadavrul și un bilet. După aceea va rămâne mai bine de zece ani în orașul New York, până când, în martie 2020, va călători în Dubai din motive necunoscute, ajungând la timp să prindă acolo pandemia de COVID‑19.
Tot acolo îl va cunoaște pe Himesh Chiang, oaspete la același hotel la care era cazată, iar după un timp, cei doi se vor întoarce în Londra lui natală, unde vor supraviețui pandemiei, se vor căsători și vor trăi împreună tot restul vieții; Mirella va aduce pe lume trei copii, va avea o carieră de succes ca director în comerțul cu amănuntul și va muri de pneumonie la vârsta de optzeci și cinci de ani, la un an după ce soțul ei moare într‑un accident de mașină.
Dar atât de multe lucruri sunt inevitabil omise din orice biografie, din povestea oricărei vieți! Înainte de toate astea, înainte ca Mirella să‑l piardă pe Faisal, înainte de această petrecere din acest oraș de pe malul mării, ea fusese copil în Ohio. Gaspery s‑a cutremurat. Se gândea la felul în care îl privise în parc, în ianuarie 2020. Tu erai în pasaj, îi spusese ea, cu o siguranță teribilă, în Ohio, când eram mică. Și nu doar atât. Îi spusese că a fost arestat acolo.
Se gândise că anul 1918 va fi ultima lui călătorie. Făcuse toate eforturile pentru a se salva, iar după 1918 se întorcea acasă, să‑și asume consecințele. Dar acum, privind‑o pe Mirella, își dădea seama că era prea târziu. Se ducea în 1918, dar avea să mai fie o destinație.
(…)
… Două focuri de armă, în succesiune rapidă…
Pași, un bărbat care fuge…
Gaspery era într‑un tunel. Lumină la fiecare capăt, nu doar lumină, ci zăpadă…
Nu, nu un tunel, ci un pasaj. Simțea mirosul de fum al mașinilor din secolul XX. Se simțea adormit, de la substanța pe care i‑o pulverizase în ochi. Stătea cu spatele la parapet.
Era și Ephrem acolo, calm și eficient, în costumul lui închis la culoare.
— Îmi pare rău, Gaspery, a spus el pe un ton blând, iar Gaspery îi simțea răsuflarea caldă în ureche. Îmi pare sincer rău.
I‑a smuls dispozitivul din mână și l‑a înlocuit cu ceva tare, rece și mult mai greu…
O armă. Gaspery a privit‑o, curios, iar bărbatul care fugea —cel care trăsese, și‑a dat el seama ca prin ceață — a dispărut, a urcat parapetul și s‑a făcut nevăzut. Ephrem nu mai era nici el, o fantomă trecătoare. Aerul era rece.
A auzit un geamăt slab la picioarele lui. Lui Gaspery îi era greu să rămână treaz. Ochii i se tot închideau. Dar a văzut doi bărbați întinși pe jos, undeva în apropiere, doi bărbați al căror sânge se scurgea pe caldarâm, în timp ce unul dintre ei îl fixa cu privirea. În ochii bărbatului se citea o nedumerire evidentă — Cine ești? De unde ai răsărit? —, dar nu mai era în stare să vorbească și, sub privirile lui Gaspery, lumina din ochi i s‑a stins. Gaspery era singur sub un drum expres, cu doi bărbați morți. A ațipit, doar o clipă. Când a deschis ochii, se uita fix la arma din mâna lui, iar piesele puzzle‑ului se îmbinau unele cu celelalte. E posibil să te rătăcești în timp, spusese Zoey, într‑alt secol. De ce să te deranjezi să întemnițezi pe viață un om pe Lună, când omul respectiv poate fi trimis în altă parte, când îi poți înscena o crimă, urmând să fie întemnițat pe cheltuiala altcuiva?
A simțit mișcare în stânga lui. A întors capul, foarte încet, și a văzut copiii. Două fete, poate în vârstă de nouă și unsprezece ani, se țineau de mână. Intraseră în pasaj, dar acum se opriseră la o oarecare distanță și priveau fix. Le‑a văzut ghiozdanele și și‑a dat seama că tocmai ieșiseră de la școală și că erau în drum spre casă.
Gaspery a lăsat arma să‑i scape din mână și ea a căzut cu un zăngănit, ca un obiect inofensiv. Acum, peste el se revărsau lumini albastre și roșii. Fetele se uitau la cei doi bărbați morți, apoi copila mai mică l‑a privit și el a recunoscut‑o.
— Mirella, a spus el.
Nicio stea nu strălucește veșnic. Gaspery a scrijelit aceste cuvinte pe un perete din închisoare, câțiva ani mai târziu, atât de delicat, încât de la orice distanță, oricât de mică, părea un defect de vopsire. Trebuia să te apropii ca să le vezi și trebuia să fi trăit în secolul XXII sau mai târziu, ca să știi ce înseamnă. Trebuia să fi văzut acea conferință de presă din secolul XXII, cu președinta Chinei pe podium, în spatele căreia stăteau câțiva dintre liderii ei mondiali preferați, în timp ce steagurile se agitau pe cerul strălucitor, albastru.
Avea timp în închisoare, timp nemărginit, așa că Gaspery își petrecea mare parte din el gândindu‑se la trecut, de fapt, nu, la viitor, la momentul din timp în care intrase în biroul lui Zoeycu brioșe și flori și la tot ce urmase. Ce se întâmplase în final era teribil, se afla într‑o închisoare din secolul nepotrivit și urma să moară aici, dar când lunile s‑au transformat în ani, a descoperit că regretă foarte puține lucruri. Faptul c‑o avertizase pe Olive Llewellyn de apropierea pandemiei nu era, oricât ar fi întors chestiunea pe toate părțile în mintea lui, un lucru greșit. Dacă un om e pe punctul să se înece, ai datoria să‑l scoți din apă. Avea conștiința curată.
— Ce‑ai scris acolo, Roberts? a întrebat Hazelton.
Hazelton era colegul lui de celulă, un bărbat mult mai tânăr, care se plimba și vorbea fără încetare. Gaspery nu‑i dădea atenție.
— Nicio stea nu strălucește veșnic, a spus Gaspery.
Hazelton a dat din cap.
— Îmi place, a spus el. Puterea gândirii pozitive, hm? Ești în închisoare, dar nu veșnic, fiindcă nimic nu e veșnic, am dreptate? Eu, ori de câte ori încep să mă simt un pic deprimat din cauza vieții mele…
A continuat să vorbească, dar Gaspery a încetat să‑l asculte. Era calm în ultima vreme, într‑un fel la care nu s‑ar fi așteptat. Pe înserat, lui Gaspery îi plăcea să stea chiar la capătul patului său suprapus, la un pas de a cădea de pe muchie, pentru că din unghiul acela se vedea o șuviță de cer prin fereastră, iar pe ea vedea Luna.
Dă-i înainte cu Răsfoiala
LANSARE Cetatea cucului din nori, Anthony Doerr
rasfoiala.com 