Am văzut-o deunăzi pe poeta Nora Iuga la un eveniment, cum dădea autografe, depăna amintiri şi răspundea întrebărilor, într-o încăpere ticsită de admiratori, fericită, printre prieteni. La 93 de ani, ne-a oferit privilegiul unei prezenţe pline de înţelepciune, candoare şi bună dispoziţie. Asta m-a făcut imediat să mă gândesc: ar mai fi putut trăi şi el, ne-ar mai fi bucurat, poate, cu privirea lui blajină şi cuvintele-i magice, izvorâte parcă din altă lume, tălmăcite de el în cea mai frumoasă limbă română posibilă. E perfect plauzibilă, iată, o asemenea longevitate pentru oameni, însă e oare ea dăruită şi poeţilor sau doamna Iuga e una dintre minunatele excepţii?
Când poeţii dispar din învelişurile lor pământene, în urma lor rămân cu noi cuvintele şi necuvintele pe care le citim şi le recitim, le declamăm, le respirăm, le trăim, nemurindu-i pe cei care le-au creat. Nichita Stănescu ar fi împlinit astăzi 91 de ani. Dacă deschideţi o carte sau prima pagină pe internet cu poeziile lui şi începeţi să citiţi, Nichita este aici, printre noi, întrupat din versuri.
Poezia nu este numai artă, ea este însăși viața, însuși sufletul vieții. Ea se exprimă în primul rând prin artă, dar nu numai prin artă. Înțelegerea poeziei numai ca artă sărăcește noțiunea de poezie. Ea nu este un mod de existență cum se susține uneori, ci o componentă esențială a existenței.
Nichita Stănescu, Filosofia poeziei
De fiecare dată când cumperi o carte sau altă bucurie prin Răsfoiala, devii ambasador al culturii într-o societate care și-a înstrăinat valorile esențiale.
Cu doar un click, ne ajuți să spunem lumii că noi credem în Carte. Credem în tihna refugiului în care ne adăpostește, în freamătul minții care ne îndeamnă să descoperim totul, în bucuria și râsul cu care ne alină, în puterea ei de a lucra în inimile și mințile noastre pentru Bine.
“În definitiv, poetul nu are biografie”
S-a spus şi s-a scris atâta despre viaţa lui Nichita Stănescu, încât biografia poetului alunecă încet dinspre realitate spre fantasmă. Presa din ultimii ani, mai ales, abundă de anecdote şi curiozităţi, scormoneşte stăruitor în trecutul său pentru picanterii: femeile pe care le-a iubit, relaţia cu regimul comunist, patima alcoolului şi beţiile legendare ce i-au adus sfârşitul prematur. Nichita Stănescu n-a prins era paparazzi, dar viaţa lui continuă să fie constrânsă în şabloane de tabloid, de cel puţin două ori pe an: la aniversarea naşterii şi la comemorarea dispariţiei sale.
“În definitiv, poetul nu are biografie. Biografia poetului e opera lui. Eu încerc, în spatele acestei opere, să creez un personaj. Un autor posibil al versurilor mele.”
Nichita Stănescu
Ce l-a făcut pe Nichita Stănescu autorul posibil al versurilor sale? Pe ce se întemeiază umbra crescândă a acestui poet devenit fenomen, care se transformă în mit, an de an, după dispariţia sa fizică? Pentru cei curioşi să privească după cortina vieţii sale materiale, înainte de a se preda poeziei sale, există câteva lucruri de luat în seamă.
Vedem, în fotografiile păstrate, că Nichita a fost un copil de o frumuseţe angelică, androgină. Mai târziu, candoarea şi frumuseţea l-au transformat într-un tânăr atrăgător, atracţie dublată de talentul literar. Aşa că nu-i de mirare că “roiau” femeile în jurul lui, cum se spune. Când frumuseţea fizică s-a stins din cauza sănătăţii precare, candoarea şi farmecul au rămas, iar ele au fost mereu un magnet pentru oameni, femei şi bărbaţi deopotrivă. Şi un anestezic pentru rivalităţi, invidii sau chiar ură.
Nichita a fost toată viaţa prietenul cu uşa mereu deschisă (la propriu, căci uneori, uşa garsonierei sale din Piaţa Amzei n-avea nici clanţă), care nu punea preţ pe niciun lucru material, care îţi dăruia orice obiect de valoare din casă, iar atunci când nu avea un cadou pregătit, îţi scria o poezie pe un şerveţel şi ţi-o dedica. La el veneau laolaltă debutanţi, colegi de breaslă, epigoni, admiratori, securişti, prieteni , celebrităţi sau anonimi – să bea un pahar şi să se înfrupte din această ingenuitate dezarmantă.
“Tălpile lui nu se atingeau nici de flori, nici de mocirlă”
Ştefan Augustin Doinaş
Felul ingenuu de a fi al lui Nichita Stănescu a alimentat atracţia oamenilor pentru el. Dragostea pentru femeile din viaţa lui i-a inspirat poeme de neuitat din volume precum Sensul iubirii (1960) sau O viziune a sentimentelor (1964) şi tot alături de o femeie (poeta Gabriela Melinescu, iubita sa) a scris şi a cizelat versurile sale cele mai puternice, precum volumul 11 elegii (1966) – ca să dăm doar câteva exemple identificabile cert în cronologia intimă a biografiei sale. Frumuseţea versurilor sale a hrănit, la rândul ei, şi mai multă admiraţie. Şi tot aşa, într-o spirală care l-a construit pe om în spatele poetului şi viceversa. Ingenuitatea este poezie.
Nichita Stănescu, Nod 33
(În liniștea serii)
Am gândit un mod atâta de dulce
de a se întâlni două cuvinte
încât în jos înfloreau florile
și sus înverzea iarba.
Am gândit un mod atâta de dulce
de a se izbi două cuvinte
de parcă iarba verde ar înflori
iar florile s-ar ierbi.
Aşa se face că, de pildă, mii de sârbi au învăţat limba română ca să-l poată citi în original pe autorul adorat. Că la decenii după moartea sa, poezia lui a făcut un hit dintr-o melodie pop. Că până şi cei care nu citesc niciodată nimic, ştiu să îngâne două-trei versuri de Nichita Stănescu. Că la bac am vrut cu toţii să ne pice “Leoaică tânără, iubirea”. Suntem îndrăgostiţi de un mit, îl căutăm pe Nichita, vrem să îl recompunem în fotografii, filme documentare sau fluviile de mărturii ale celor care au trăit în vremea lui. Din fericire, îl găsim întotdeauna, întreg, în cărţile sale.
“Schimbă-te în cuvinte, precum îţi zic”
Când, în 1952, tânărul Nichita a plecat la Bucureşti pentru examenele de admitere la facultate, părinţii şi apropiaţii ştiau că urmează să dea la Politehnică, pentru o carieră de inginer. Revenit acasă, la Ploieşti, Nichita le-a dat tuturor vestea: reuşise la secţia de limba şi literatura română a facultăţii de filologie.
În primul an de facultate se îndrăgosteşte fulgerător de o colegă de cursuri, Magdalena Petrescu, alături de care are un mariaj la fel de fulgerător, de numai un an. Până la terminarea facultăţii, îl vom găsi deja la braţul Doinei Ciurea, poeta alături de care va petrece aproape un deceniu, în a doua căsnicie.
Nichita Stănescu păstra “la sertar” un volum de texte scrise în liceu, Argotice – cântece la drumul mare, pe care nu l-a considerat niciodată reprezentativ (cartea a fost publicată foarte târziu, postum, în 1992, de Doina Ciurea). Debutul absolut are loc în 1957, cu trei poezii, publicate simultan în revistele Tribuna şi Gazeta literară. Deşi au mai trecut trei ani până la debutul în volum, să fii publicat cu orice fel de text în plină epocă a proletcultismului era o mare realizare.
Primul volum de poezii pleacă la tipar în decembrie 1960. Sensul iubirii e o carte de versuri impregnată de tinereţe şi dragoste, introducerea perfectă în opera stănesciană.
“Sensul iubirii a fost cartea cea mai minunată din viața mea. În primul rând, pentru că ea a apărut foarte târziu. A fost un debut târziu. În al doilea rând, pentru că nu a fost un debut adevărat. În clipa în care ea mi-a apărut, eram mult mai puțin talentat decât imi imaginam eu că sunt. Și era mult mai puțin adevărată decât puteam eu să o fac. Dar, în fine, a fost un act de crispare. Orice debut este întrucâtva și un act de crispare.
Eh … Sensul iubirii este ca și primul sărut, într-un fel, …absolut stângaci și fără consecințe.”
Nichita Stănescu
În cei 23 de ani pe care i-a mai trăit, Nichita Stănescu a publicat 24 de volume de poezie, eseistică şi antologii, marcând o carieră fulminantă, în care părea se întrece cu timpul. În 1964 publică O viziune a sentimentelor, inspirat de relaţia de dragoste cu Doina Ciurea. Cartea îl aduce în atenţia publicului şi a criticii şi câştigă Premiul Uniunii Scriitorilor. Urmeză câţiva ani aproape neîntrerupţi, în care publică versuri şi proză ce îi confirmă valoarea literară (Dreptul la timp, 1965; 11 elegii, 1966; Roşu vertical, 1967; Alfa [antologie], 1967; Oul şi sfera, 1967). Criticii sunt în general de acord că volumul 11 elegii cuprinde unele dintre cele mai pline de forţă versuri din întreaga operă a poetului. Textele volumului au fost scrise şi editate într-o stare de euforie pură, pe când Nichita Stănescu trăia o nouă poveste de dragoste, alături de poeta Gabriela Melinescu.
În 1969, volumul Necuvintele primeşte, de asemenea, Premiul Uniunii Scriitorilor şi poetului îi mai apare cartea Un pământ numit România. În anul următor publică În dulcele stil clasic şi a doua sa antologie, numită simplu: Poezii. Anul 1970 îi aduce recunoaşterea internaţională, fiind extrem de apreciat în Iugoslavia pentru volumul colaborativ Belgradul în cinci prieteni (în acelaşi an apare şi Necuvintele în limba sârbă). În 1972 urmează cartea de poezii Măreţia frigului şi volumul de eseuri Cartea de recitire pentru care câştigă, a treia oară Premiul USR.
După o nouă antologie, Clar de inimă (1973) urmează câţiva ani de derivă creativă şi personală. Problemele cu alcoolul se acutizează, se desparte de Gabriela Melinescu şi nu mai publică nimic nou (Starea poeziei, din 1975, este o antologie de poezii publicate anterior). Totuşi, în 1975, este distins cu Premiul Internaţional “Johann Gottfried von Herder”, cea mai înaltă distincţie literară pentru un scriitor român de până atunci. Nichita Stănescu devine o stea absolută a literaturii române şi a întregii ţări, fiind tratat cu onoruri şi multă atenţie, inclusiv de către regimul comunist. Cărţile lui, publicate în ediţii de masă, sunt receptate de întregul public românesc şi Nichita Stănescu este propus pentru Premiul Nobel (vom afla abia peste câţiva ani, la desecretizarea arhivelor Academiei suedeze, dacă a fost şi printre nominalizații din 1977).
În mijlocul Bucureștiului s-a adus o piatră de lună. S-a pus la vedere. Cine vrea – vine și o vede. E băgată în sticlă ca un pește în acvariu. Este pusă pe un suport ca o statuie pe soclu. […]
Nichita Stănescu, Piatra de lună
Mă uit la ea cu ciudă și îmi zic: – Fir-ar să fie! Poate numai o bază militară ar sta peste țâțele tale. Sau cine știe, doar dacă seducem vreun copac care să facă de-ale copacului sau vreun pom care să facă de-ale pomului.
Piatra asta este urîtă, adică ea nu este frumoasă. Este un fel de străbunică. Precis că noi am fugit din pricina ei pe pământ. Precis că pământul s-a rupt din lună. N-avem treabă cu ea.
Nichita suferă o imensă traumă sufletească, dar şi un accident care îl lasă cu sechele, când îşi pierde mai mulţi apropiaţi în cutremurul din 4 martie 1977 şi încearcă să îl salveze de sub dărâmături pe prietenul Nicolae Ştefănescu.
În 1978, revine în prim-plan cu volumul Epica Magna, distins imediat cu Premiul „Mihai Eminescu” al Academiei Române. O cunoaşte pe Dora (Tudoriţa) Tărâţă, cea care îi va fi ultima soţie. În 1979, lansează cartea de poeme Operele imperfecte. Este internat, la ordinul Elenei Ceauşescu, la o cură de dezintoxicare în Mangalia Nord, dar, după ce se întremează oarecum, revine la boemele obişnuite cu oaspeţi, băutură şi nopţi nedormite.
În 1980, publică volumul Carte de citire, carte de iubire, un abecedar poetic inedit dedicat copiilor de orice vârstă. În 1981 are o criză hepatică gravă, care necesită internare. Crizele se vor înteţi şi vor fi urmate de un preinfarct.
Prietenul meu, Copacul Gică, el nu a vrut să mă lase să mor într-o noapte. ridicându-și locurile apte de ștreang, adică ramurile. A putea să mai fii după ce ai fost – ca nașterea de copil a nimănuia, ce bogăție de timp inutil!
Nichita Stănescu, Jurnal
În 1982, după moartea tatălui său, Nichita Stănescu publică Noduri şi semne, considerat de asemenea unul dintre punctele de apogeu ale operei sale. În acelaşi an, apar volumele Oase plîngînd şi cartea de eseuri Respirări.
Volumul de dialoguri Antimetafizica, Nichita Stănescu însoţit de Aurelian Titu Dumitrescu este ultima operă antumă – apărută secvenţial în suplimentul literar al Scânteii Tineretului, în 1983, ulterior în volum – în 1985.
În noaptea de 12 spre 13 decembrie 1983, poetul suferă o criză hepatică fatală şi moare la spitalul de urgenţă Fundeni, în braţele soţiei sale, Dora, la vârsta de 50 de ani. Nu s-au organizat funeralii naţionale, putem doar să presupunem că dictatorii erau supăraţi că nu le-a urmat „directivele” medicale. Cu toate acestea, mii de oameni au asistat la ceremonie. Nichita Stănescu este înmormântat pe Aleea Scriitorilor din Cimitirul Bellu, în faţa mormântului lui Mihai Eminescu.
Tu n-ai murit
pentru că eu sunt trupul tău.
Care vorbește cu vorbele tale.
Când drag îmi este pe lumea asta, cu iubirea ta mă gândesc la amorul tău,
Mihai, dacă ai ști cât de tare îmi lipsești,
ca și ochilor, ca și pietrelor și curcubeielor!
Le-am zis de tine,
că întârzii le-am zis,
că nu terci de sînge ne trebuie să renaști
și niciodată anapoda de raze ca să ne fii cu noi de față.
Mihai, tu care ești mai tânăr decât mine, gândind în vorbele tale nu mă lăsa să îmbătrânesc!
Mihai, nu de înțelepciune duc lipsă,
de cântec, m-auzi?
de cântec, m-auzi?
de cântec, m-auzi?
M-a apucat apoia pietrelor, apoia ierburilor,
m-a apucat apoia fructelor de toamnă, Mihai.
Himera trebuie să guste această apoie coaptă și miezuroasă.
Creierul sâmburos al acestui apoi
nu este un creier descreierat.
Ca dovadă timpul ce trece, secunda prea repede
ce ni s-a dat,
ca dovadă locul tău în sâmburele limbii acesteia,
ca dovadă inima ta ce a făcut pat din creierul meu,
ca dovadă vraiștea și vremelnicia,
ca dovadă singurătatea mea, care nu credeam să-nvăț a muri vreodată.
Nichita Stănescu, Către Eminescu
Cărţile prezentului – de şi despre Nichita Stănescu
După moartea poetului, reeditările operei sale, studiile şi volumele de critică, ediţiile omagiale şi integralele apărute ar putea umple cu uşurinţă spaţiul unei biblioteci generoase. Opera sa – aşa cum el însuşi sugera – e poate cea mai bună fereastră spre viaţa celui care a fost Nichita Stănescu.
Mai jos găsiţi o selecţie a titlurilor de Nichita Stănescu apărute în ultimul deceniu şi disponibile în prezent în librării, o recomandare de introducere în poezia lui Nichita „pentru copiii de la 2 la 102 ani” şi excelenta „antibiografie” a lui Bogdan Creţu, apărută recent.
11 elegii, una dintre cele mai faimoase cărţi de versuri ale lui Nichita Stănescu, a fost relansat de către editura Tracus Arte în 2013, într-un volum ilustrat de Mircia Dumitrescu. Ediţia bilingvă română-franceză a apărut în 2020, la Cartea Românească.
Integrala poeziei lui Nichita Stănescu s-a epuizat aproape mereu la fiecare ediţie. În prezent, se poate comanda volumul de 820 de pagini editat în 2013.
Lecţia despre cub, este o antologie bilingvă, română-franceză, apărută la Cartea Românească în 2018. Traducerea este realizată de Iulian Popescu şi Jean-Louis Courriol.
Ce bine că eşti, ce mirare că sunt este antologia din 2018 bazată pe selecţia criticului Alex Ştefănescu, însoţită de un studiu introductiv şi o bibliografie întocmită de acesta. Volumul a apărut la editura Editura Tempus.
Cartea vorbită este un volum ilustrat acompaniat de un dublu CD, editate de Editura Casa Radio în 2021. Materialul conţine 6o de poeme recitate la radio de Nichita Stănescu şi o serie de convorbiri radiofonice la care a participat poetul, texte introductive şi postfaţă de Alexandru Condeescu, Titus Vîjeu şi Florin Iaru. Ilustraţiile sunt realizate de Constantin Popovici.
Belgradul în cinci prieteni exprimă dimensiunea lirică a prieteniei strânse a unui grup de poeţi români (Nichita Stănescu, Petre Stoica, Anghel Dumbrăveanu) şi sârbi (Adam Puslojic şi Srba Ignjatovic). Volumul editat de Tracus Arte în 2022 este la a treia ediţie.
Cuvintelor, necuvintelor este o antologie de colecţie apărută în 2022 la editura Cartier, cu poeme selectate de poetul, dramaturgul şi romancierul Matei Vişniec.
Una dintre cele mai interesante selecţii de poeme ilustrate pentru copii de la „2 la 102 ani”, Carte de citire, carte de iubire a apărut în 2023 la editura Art. Cartea cuprinde poezii de Nichita Stănescu şi Gheorghe Tomozei, grafica este realizată de Andrei Damian.
În sfârşit, o incursiune ficţională tulburătoare în biografia lui Nichita Stănescu, volumul lui Bogdan Creţu, Nichita. Poetul ca şi soldatul, e recomandarea noastră pentru cei care doresc să înţeleagă atmosfera epocii şi frământările poetului în ultimii săi ani de viaţă. Cartea este încă una dintre biografiile romanţate ale Editurii Polirom apărute în ultimii ani.
Dă-i înainte cu Răsfoiala:
ȘTIRI Mircea Cărtărescu câștigă Premiul FIL pentru Literatură în Limbi Romanice
ANIVERSARE Michel Houellebecq, copilul teribil al literaturii franceze moderne
RECENZIE Pallady. Ulise legat de catarg, de Anca Vieru
Răsfoiala 