Dragoste, feminism, rolul cărților

În Ora nevăzută de Alice Hoffman, la fel ca în toate celelalte cărți ale autoarei, magia este un personaj care lucrează pentru Bine. Cel mai nou roman al scriitoarei este o pledoarie pentru independență, feminism și lectură, în care libertatea personală este legată de actul de a scrie și de a citi. Fie că e vorba de cititor sau de scriitor, niciunul nu-și poate găsi viitorul și împlinirea decât alături de celălalt.

Băieții buni care nu sunt băieți buni (conține spoiler)

Să începem cu începutul Orei nevăzute, în care o cunoaștem pe Ivy, o fată de familie bună, mare iubitoare de carte, pe cale să se îndrăgostească fatalmente de Noah, băiat din aceeași clasă socială, dar fără clasă, vom afla, când Ivy rămâne însărcinată, iar el o anunță sec și previzibil că viitorul lor copil nu e deloc problema lui. Respinsă de părinții care se consideră dezonorați, Ivy pleacă de acasă în căutarea unui loc în care ea și copilul să fie binevenite. Dar ce înseamnă binevenit? În spatele unei atitudini binevoitoare nu stau mereu intenții bune. Cei care te vor primi cel mai bine, nu sunt musai oameni buni. Iar asta este încă o lecție pentru care Ivy va plăti scump. Va plăti cu libertatea ei și a fiicei sale Mia, pentru că din nou va dărui încredere bărbatului nepotrivit. (Sau să scriu bărbatului și atât? Pentru că nu de potriveală e vorba, ci de alte lucruri.)

Secta în care Ivy și Mia sunt împinse de disperare (a se citi – de lipsa de respect și sprijin) mi-a amintit de Charles Manson și cohorta de (îndeosebi) femei care, în anii 60, l-au adulat până la moarte și în numele ei. La fel ca Manson și la fel ca orice corupător, liderul cultului din Ora nevăzută alege fete vulnerabile, certate cu sau respinse de familiile lor, trimise de “cei dragi” la marginea societății și a potențialului lor. În faza doi, le îndepărtează fizic și psihic de oamenii de încredere și de pasiunile lor – dacă nu au sunt deja. În penultima fază, mințile prespălate sunt clătite bine cu promisiunea “tărâmului promis”, cu visul unei vieți fără griji în care el va veghea la bunăstarea lor, când de fapt situația stă precis invers – ele sunt acolo pentru bunăstarea lui. În ultima fază, libertatea personală nu mai există, ci doar serviciul continuu și dedicat adus liderului sectei.

Scriitorii cu experiență, ca Alice Hoffman, își asumă uneori rolul de avertizor în literatura lor, în care portretizează pericole din societatea în care trăiesc. America de ieri și de azi – și nu doar ea – duduie de cristoși autoproclamați, de guru fabricați peste noapte din voință și fotografii seducătoare, impostori – ca să le zicem pe nume, gata să salveze pe oricine de și din propria viață mizerabilă, pentru o sumă oarecare sau alte beneficii, poate sexuale. Recent a fost deconspirată o astfel de rețea / platformă condusă de un descendent al Domnului și – atenție… de chiar soția Domnului. Dacă fetele în derivă pot fi prostite ușor… De ce nu și băieții? (Găsiți documentarul despre Twin Flames pe Netflix.)

În toate basmele scapă nevătămată acea fată care se salvează pe ea însăși.

Revenind la Ora nevăzută, Alice Hoffman scrie pentru tineri, aș zice chiar tinerE, iar asta mă face să cred că circumstanțele alese de ea, în care se petrec falsele povești de dragoste dintre Ivy și cei doi bărbați (iubitul din tinerețe, respectiv șarlatanul mesianic), nu sunt întâmplătoare, ci alese înadins pentru a le pune în gardă pe tinerele cititoare că:

• Băieții buni nu sunt întotdeauna așa de buni cum par
• Bărbații buni nu pretind că descind din Isus și nu îți cer să renunți la ce ai mai scump ca să primești iubirea lor

Și ce e de făcut? Care e alternativa?

Un bărbat închipuit e mai bun decât unul real – dar fals până în măduva oaselor. Mai ales că nu e tocmai închipuit, ci avatar al unei persoane reale, al unui bărbat adevărat care a lăsat o amprentă uriașă în istoria literaturii americane. Acesta este, pe scurt, învățământul secundar al acestei povești despre reușită, în care Mia alege să-și piardă capul nu după liderul sectei în care s-a născut și după promisiunile lui, ca mama ei, ci după Nathaniel Hawthorne și romanul său cel mai faimos. Deci se îndrăgostește de Carte. (Mă voi opri aici cu spoilerele despre acțiunea din roman, căci eu nu strivesc corola de minuni a nimănui.)

Una dintre cărțile excelente de non-ficțiune despre care am scris anul trecut pe Răsfoiala, Infinitul într-o trestie, reamintește un lucru important pe care fanii tehnologiilor actuale îl omit, atunci când anunță sfârșitul tiparului și al cărții. Indiferent ce formă au avut, de la papirusuri și tăblițe de piatră, la cărți pe hârtie ori audiobooks, cărțile au reușit să supraviețuiască trecerii vremii și tuturor politicilor, personajelor, tendințelor și tehnologiilor care le-au amenințat și anunțat pieirea grabnică.

Aceeași misiune o împărtășește romanul Ora nevăzută, de Alice Hoffman. Cea de a reitera, cu ajutorul unei povești pline de magie, puterea fantastică pe care o au, în ghidarea destinelor noastre, cărțile și poveștile din ele. De la primele pagini și până la ultima parte a romanului în care Mia se întâlnește cu Nathaniel pe un tărâm magic, în ora care scapă din timp (nevăzută), cartea este o pledoarie superbă pentru lectură ca mijloc de educație, cunoaștere a lumii, clădire a unui sine puternic, pregătit pentru viață și inevitabilele ei provocări. O întrevezi, în descrierile calde și ale timpului petrecut la bibliotecă de personajele ei, pe cititoarea adolescentă Hoffman, și totodată pe tine cititoarea /-ul. Îți amintești cum cărțile au fost uneori poate singura busolă care ți-a arătat calea, iar scriitorul poate singurul “adult responsabil” care a fost aproape de tine cu înțelegere, răbdare, umor și fantezie. Singurul adult din viața ta care nu-ți cere să schimbi cine ești, ca să primești atenție, prezență și iubire. Același rol îl are și personajul bibliotecarei, care o “primește” pe Mia în viața ei în toate felurile posibile, o ajută și o îndrumă într-un fel în care doar un părinte adevărat – chiar dacă nu biologic – ar putea s-o facă.

Dincolo de povestea de (oare?) dragoste, Alice Hoffman face în literatură o analogie cu societatea actuală, dominată de fals, intenții ascunse și relații fragile. O societate în care adevărul răzbate tot mai greu, manipulat și deformat de personaje grandomane, care preiau atenția publicului și o deturnează către acțiunile proprii (profund egoiste) și departe de reperele cu adevărat importante pentru umanitate (credința în carte și știință, în stabilitatea și direcția bună pe care ele ni le dăruiesc). O societate în care liberul arbitru devine din ce mai mult un concept livresc și mai puțin o facultate umană, un instrument real al gândirii analitice și critice. (De unde gândire critică, într-o epocă a scroll-ului apatic între filmulețe în care analfabetismul își etalează cu aberantă fală lipsurile și le aplaudă alături de mulțimea care, la rândul ei, declară, cu aceeași fală aberantă, fundamentată de lene, că există o “vreme pentru citit” și una în care lectura nu e necesară.?!?)

Ora nevăzută este un omagiu și o salutară readucere în prezent a Literei stacojii a lui Hawthorne. Ambele romane vorbesc despre legătura dintre constrâgerile sociale și cele psihologice, despre absurdul societății care nu ezită să transforme victimele în țapi ispășitori și să-i glorifice pe adevărații vinovați. Personajul central al fiecăruia dintre romane este o femeie tânără ostracizată din cauza sarcinii cauzate de un bărbat care a profitat de încrederea și de vulnerabilitatea ei. În povești, spre deosebire de realitatea de azi în care tot mai multe fete devin mame prea tinere, fără șanse de a-și termina educația și de a-și atinge vreodată potențialul, lucrurile se termină cu bine. Până la final, se va dovedi că integritatea, forța de a rezista cu dârzenie stigmei sociale și voința de a-și depăși condiția reușesc să le elibereze.

Rolul central pe care lectura și cărțile îl au și trebuie să continue să-l aibă în viețile tinerilor – mai ales ale fetelor, pentru că, din considerente biologice, sunt mai vulnerabile, este mobilul cărții lui Hoffman. Spre deosebire de bărbații care vor fi acolo pentru tine doar dacă ne îndeplinești anumite condiții (și așteptări), șoptește autoarea printre rânduri, Scriitorul este genul după care merită să umbli un anotimp sau două, pe care merită să-l urmezi în lumea promisă. Odată plecat din viața ta, el nu va lăsa în urma lui copii pe care nu și-i dorește și nu-i va crește, ci cópii ale vieților noastre, ale greșelilor și suferinței care le urmează, povești cu tâlc care conțin repere valoroase pentru viitor.

Hoffman a fost acuzată că ar fi romantizat prea tare cartea și pe omul Hawthorne – care numai romantic n-a fost la viața lui. Deși iubirea romantică nu e ceva ce eu personal caut în literatură, cred că în “Ora nevăzută ea servește scopului și corespunde așteptărilor nerealiste pe care fetele le au adesea în ce privește bărbatul fatal. Faptul că Mia găsește un romantic în Hawthorne (un personaj imaginar) e încă un fel în care spune – un bărbat ca ăsta există doar în cărți.

Lasă iubirea și romantismul pentru mai târziu este mesajul Orei nevăzute. Alege să afli cine ești, înainte să afli pentru cine ești. Căutarea pe care Mia o face în ceasul de taină în care se întâlnește pe ascuns nu cu un bărbat din prezent, ci cu Nathaniel Hawthorne, este o alegorie pentru puterea cărților de a crea conexiuni intime între oameni care nu s-au întâlnit și nu se pot întâlni vreodată. Învață, cunoaște lumea bogată și generoasă pe care ți-o deschid cărțile și lasă dragostea să-și ardă focurile departe de tine. Doar când vei fi putea să distingi între idoli cum este Hawthorne și idolii pasageri care-ți caută dragostea nu pentru că o prețuiesc, ci pentru că se prețuiesc pe ei înșiși atât de mult, încât sunt gata să sacrifice pe oricine, vei fi pregătită pentru dragoste. Până atunci, mai bine te lași pe mâna cărților. Ele nu-ți iau libertatea, în schimbul dragostei. Ți-o dau.

Fragmente Ora nevăzută, Alice Hoffman

Și-a mușcat buza, spunându-și că era seara ei, sărbătoarea ei, începutul viitorului lor, dar, pe când se îndrepta spre Joel, a trecut-o un fior rece și s-a simțit goală pe dinăuntru. S-a gândit la Kayla, singură în pădure, căutând o cale de a-și revendica destinul și propriul corp. Întunericul se lăsa în panglici șovăitoare de albastru. În scurtă vreme, pădurea și pajiștea aveau să devină de un negru smolit. Tufele de brumărele sălbatice străluceau ca stelele și vocile copiilor răsunau pline de veselie, în timp ce ei alergau prin iarba înaltă, deși a doua zi aveau să rămână fără cină, pedepsiți că fuseseră prea zgomotoși. Era o seară perfectă, o seară binecuvântată, o seară care te-ar fi putut convinge că miracolele sunt posibile dacă mai crezi în ele, dacă iubești o persoană mai presus de orice altceva, dacă-ți spui că nu ai făcut o greșeală îngrozitoare.

---

Joel proclama că fiecare om trebuie să se elibereze de păcatele strămoșilor și că singura formă de a vindeca răul provocat spiritului de rudele de sânge era să evadezi din relațiile tradiționale și să întemeiezi un nou tip de familie. Copiii nu locuiau cu părinții lor și nu mergeau la școala publică. Femeile erau obligate să aibă o înfățișare modestă, oricât de frumoase ar fi fost, să poarte părul împletit, bocanci de lucru și jachete care iarna nu păreau îndeajuns de călduroase. Trebuie să fii judecat după ceea ce ai înăuntru, nu după felul în care arăți, proclama Joel. Acum o iei de la capăt. Lași în urmă o lume pentru bunătatea alteia.

[…]

Fără acte de ticăloșie. Fără comportament anarhic sau antisocial. Fără contact cu rudele de sânge. Fără contact cu lumea exterioară și judecățile ei. Fără romane și școală publică. Fără trădare și lipsă de loialitate. Fără lăcomie. Fără posesiuni personale. Fără vanitate. Fără comportamente egoiste. Fără lenevie. Fără imoralitate. Fără întreruperi de sarcină. Copiii le aparțin tuturor. Iubirea e pretutindeni. Există o singură familie și aceea suntem noi.

---

De data asta, pedeapsa fusese mai aspră. Îmi legaseră la gât o funie de care prinseseră o pancartă cu regulile pe care le încălcasem. A de la acte de ticăloșie. A de la afront și anarhie. A de la alienare și antisocial. A de la ambiție. A doua zi voiau să-mi însemneze brațul cu fierul roșu, cu litera A, ca să nu uit niciodată de ce am fost pedepsită.

Îmi găsiseră cărțile. Operele complete ale lui Shakespeare. The Blue Book of Fairy Tales, preferata mamei de când era mică. Scrisorile și poemele lui Emily Dickinson. Sunt afară cu un felinar, căutându-mă pe mine însămi. De fiecare dată când mergeam în oraș, mă furișam în bibliotecă. Știam că acolo găsesc ceva magic și știam că ei vor face tot posibilul să distrugă magia. În acea seară, îmi arseseră cărțile și încă puteam simți mirosul sulfuros al jarului de pe câmpul unde intenționau să mă pedepsească a doua zi. Mai aveam o carte, cea pe care o iubeam cel mai mult, ascunsă în hambar, într-un loc în care nu căutaseră. Era comoara și harta mea. Era cartea care-mi salvase viața. Cu mult timp în urmă, existaseră și alte locuri în care femeile erau pedepsite pentru că voiau să fie oneste cu ele însele. Când am ieșit din hambar și am început să alerg pe câmpul întunecat, țineam strâns la piept Litera stacojie. Uneori, când citești o carte e ca și cum ai citi povestea propriei vieți. Asta mi se întâmplase și mie. Când am citit prima pagină, m-am trezit.