Non-ficțiune, istoria cărților, antichitate

Asemenea Bibliei, care e Cartea Cărților pentru credincioșii creștini, Infinitul într-o trestie, minunatul volum al Irenei Vallejo este o Carte a Cărților pentru toți cei care iubesc poveștile și cuvântul scris. E atât de frumoasă cartea asta, încât recenzia n-are cum să-i facă destulă dreptate. Numai răsfoind-o, respirând alături de autoare, trăind istoria deslușită capitol cu capitol, veți cunoaște bucuria imensă a unei aventuri pe care o trăim neîncetat, de când învățăm să spunem “mama” și până când ultimul nostru gând dobândește nemurire în poveștile celor care rămân după noi sau în paginile unei cărți.

Aventura aceasta s-a născut odată, demult, când primii oameni au învățat să-și vorbească, să exprime gânduri, să se înțeleagă și să transmită cunoștințele și ideile lor mai departe, într-un flux neîntrerupt al memoriei. E aproape magic cum ceva atât de fragil, precum cuvintele pe care le spunem și care întrerup pentru o clipă tăcerea sau zgomotele de fond, se pot salva prin scris și prin pagini întrupate în cărți. E miraculos cum putem călători în trecut, citind despre cei de dinaintea noastră, și în viitor, povestindu-le despre noi urmașilor. Acestei aventuri magice, de mii de ani, îi închină Irene Vallejo cartea sa.

Micuța marginalizată din Zaragoza

Infinitul într-o trestie e istoria incitantă, ca un roman de aventuri, a inventării cărților și a revoluției totale prin care ele au transformat pentru totdeauna conștiința umanității. E o carte plină de înțelepciune și referințe științifice, fără să fie vreun moment inaccesibilă sau plictisitoare. E și o istorie personală, căci înainte de femeia erudită, cu două doctorate în limbi și studii clasice, o găsim în sufletul cărții pe “micuța marginalizată la școala din Zaragoza”, copila Irene care se folosește de povești ca să facă față răutăților din clasă, să-și depășească fricile și inadecvarea.

Acesta e primul motiv pentru care veți iubi cartea: niciun moment profesoara Irene Vallejo nu lasă de mână fetița mirată de secretele lumii din jur, niciun moment rafinamentul intelectual nu se desparte de inocența duioasă a copilăriei. Rezultă o carte de nonficțiune spusă ca o minunată poveste și o reverență pentru toți cei uniți de o loialitate misterioasă:

“…povestitori orali, inventatori, scribi, creatori de anluminuri, bibliotecari, traducători, librari, vânzători ambulanți, învățători, înțelepți, spioni, rebeli, călători, călugări, sclavi, aventurieri, tipografi. Cititori în cluburile lor, în casele lor, pe vârfuri de munte, lângă marea care vuiește, în capitalele unde se concentrează energiile și în enclavele îndepărtate unde știința se refugiază în perioade de haos. Oameni obișnuiți ale căror nume, de cele mai multe ori, istoria nu le reține. Cei uitați, cei anonimi. Persoane care s-au luptat pentru noi, pentru chipurile difuze din viitor.”

De la Alexandru Macedon la Ebook

Autoarea călătorește în întreaga istorie a antichității și scoate la lumină secrete pe care le explică prin consecințele și reverberațiile lor în prezent. Afli despre visul imens al lui Alexandru Macedon de a uni lumea într-un imperiu al cunoașterii (dincolo de vremelnicul imperiu militar), despre primul autor identificat în istorie (o femeie, prințesa akkadiană Enheduanna), despre filosofi și călugări obscuri, despre tehnicile de fabricare a textelor scrise, despre deslușirea limbilor vechi, despre vremurile de aur și cele de restriște ale cărții.

De la tăblițe de lut la codex-uri, de la papirus la pergament, de la manuscrisele copiate de scribi la cărțile tipărite și până la ebook, Infinitul într-o trestie e o enciclopedie întreagă de invenții, istorisiri și biografii fascinante. Sunt portretizați păzitorii Bibliotecii din Alexandria, barzii care au dus mai departe operele lui Homer, autorii de la care mai păstrăm azi mici fragmente păstrate peste timp, deopotrivă cu poeţii și filosofii pe gândurile cărora se întemeiază modul în care scriem și povestim până în zilele noastre.

“Nici știința, nici toată literatura nu încap într-un singur creier, dar, datorită cărților, fiecare dintre noi găsește ușile deschise către toate povestirile și toate cunoștințele. Am putea crede, după cum a prezis Socrate, că am devenit o gașcă de încrezuți ignoranți. Sau că, datorită literelor, facem parte din cel mai mare și cel mai inteligent creier din câte au existat vreodată. Borges, care făcea parte din al doilea grup, a scris:

Dintre numeroasele instrumente ale ființei omenești, cel mai uluitor este, fără putință de tăgadă, cartea. Celelalte sunt prelungiri ale trupului. Microscopul, telescopul sunt prelungiri ale privirii; telefonul este o prelungire a glasului. Mai apoi avem plugul și spada, prelungiri ale brațului. Însă cartea e altceva: cartea e o prelungire a memoriei și imaginației.”

Pagini foșnitoare, comori nepieritoare

Mi-au plăcut mai cu seamă argumentele nenumărate ale scriitoarei în favoarea dăinuirii cărților, în pofida tuturor celor care au încercat să le distrugă sau celor care cântă prohodul lecturii în vremurile tehnologiei ce se reinventează cu o viteză amețitoare.

Umanitatea a cunoscut epoci în care cărțile au fost arse, scriitorii suprimați, operele cenzurate sau uitate. În Evul Mediu se credea că invaziile triburilor migratoare au distrus pentru totdeauna templele cunoașterii: umanitatea a ajuns la cea mai mică rată de alfabetizare cunoscută, comparativ cu vremurile dinainte; bibliotecile și academiile au fost închise ori au căzut în ruină; un istoric roman din secolul IV deplângea această decadență așa cum azi deplângem lipsa de educație, analfabetismul funcțional, preocuparea pentru divertismentul fără conținut.

Dar așa cum Renașterea a reaprins speranța, iar mai târziu Iluminismul a readus cunoașterea între preocupările care au ajutat omenirea să progreseze, Irene Vallejo lasă să se înțeleagă că și în secolul XXI am putea traversa o perioadă aridă pentru educație și cunoaștere, cărți și povești. Dar în aceste vremuri, cei care prețuiesc cărțile și cuvântul scris, cei care își construiesc micile lor biblioteci și se inspiră din acest tip de cunoaștere pentru a-și cizela cultura generală, principiile și idealurile, sunt de fapt păzitorii conștiinței lumii, anonimii care vor duce mai departe poveștile, singura noastră pavăză împotriva uitării și neantului, minunea prin care dăm sens unei existențe fragile și absurde.

“Să nu uităm că dintotdeauna cartea a fost aliatul nostru, de multe secole, într-un război care nu figurează în manualele de istorie. Lupta de a ne păstra cele mai valoroase creații: cuvintele, care abia dacă sunt o suflare de vânt; poveștile pe care le inventăm ca să dăm un sens haosului și să-i putem supraviețui; cunoștințele adevărate, false și mereu provizorii pe care le scrijelim pe stânca ignoranței noastre.”

Infinitul într-o trestie. Fragment

Merită să mai dezvălui un fragment din cartea Irenei Vallejo, acest volum care spune atât de multe lucruri, dar e și o reverență în fața femeilor povestitoare, cele care au păzit și au propășit poveștile, așa cum și-au protejat copiii și familia, cu orice preț.

“…din cele mai vechi timpuri, femeile au spus povești, au cântat balade și au înșirat versuri de iubire la gura focului. Când eram mică, mama mi-a desfășurat universul poveștilor șoptite, și nu din întâmplare. De-a lungul timpului, mai ales femeile au fost cele care au însuflețit în noapte amintirea poveștilor. Au fost țesătoarele de povești și de resturi. Timp de secole, au depănat povești în timp ce învârteau roata sau mânuiau suveica războiului de țesut. Au fost primele care au redat universul prin intermediul urzelii și al firelor. Și-au împletit cele mai intime bucurii, iluzii, temeri, terori și credințe. Vopseau monotonia în culori. Înlănțuiau verbe, lână, adjective și mătase. De aceea textele și țesăturile au atât de multe cuvinte în comun: urzeala, intriga poveștii, nodul argumentului, firul unei povești, deznodământul narațiunii; a depăna amintiri, a croi un discurs, a țese fin, a urzi o intrigă. De aceea vechile mituri ne vorbesc despre pânza Penelopei, despre Nausicaa și tunicile ei, despre broderiile lui Arahne, despre firul Ariadnei, despre firul vieții pe care îl coseau Moirele, despre pânza destinului pe care o coseau Nornele, despre tapiseria magică a Șeherezadei.

Acum mama mea și cu mine șoptim poveștile nopții la urechea fiului meu. Chiar dacă eu nu mai sunt o fetiță, scriu, ca să nu se sfârșească poveștile. Scriu pentru că nu știu să cos sau să tricotez; nu am învățat niciodată să brodez, dar mă fascinează urzeala delicată a cuvintelor. Îmi povestesc fanteziile depănate cu vise și amintiri. Mă simt moștenitoarea acelor femei care dintotdeauna au țesut și au depănat povești. Scriu ca să nu se rupă vechiul fir al vocii.”