Să citești Golem, de Gustav Meyrink, înseamnă să participi la o lume a literaturii care a dispărut și pe care o mai poți reîntâlni doar în anticariate și biblioteci. Literatura clasică, scrisă de dragul literaturii, fără vreo altă intenție măreață decât aceea de a se spune, a se dezvălui cititorului, de a-l învălui în arta ei.

era ca și cum aș fi pierdut o lume

Golem a văzut lumina tiparului pentru prima oară ca roman foileton, cu mai mult de un secol în urmă. Publicat în revista Die Weißen Blätter, din decembrie 1913 până în august 1914, iar doi ani mai târziu în integralitate, romanul de debut i-a adus lui Gustav Meyrink un succes neașteptat. Doar în 1915 s-au vândut mai bine de 200.000 de exemplare. Numai bine pentru excentricul scriitor, căruia îi plăcea grozav să cheltuie și să epateze cu ținute și obiecte extravagante.

Ce mai trebuie să știți despre Meyrink, înainte de a-i citi cartea grozavă este că scena sinuciderii din roman este inspirată de propria tentativă de suicid, care a avut un final livresc, la propriu și la figurat. Cu pistolul la tâmplă, tânărul Gustav (24 de ani) tocmai își lua rămas bun de la lumea celor vii, când a auzit niște zgârieturi bizare la ușa pe sub care un necunoscut i-a strecurat o cărțulie intitulată Viața de apoi (Afterlife). Cum să te omori, după așa semn fatidic?!

O altă întâmplare la fel de greu de crezut despre viața austriacului pasionat de științe oculte este arestarea sa sub acuzația că folosește spiritismul pentru a beneficia de câștiguri bancare. (Nu știu ce faci tu acum, dar eu râd în hohote – aș cam invoca spiritul lui Meyrink să mă-nvețe să-mi scad dobânda la credite… Gustav…? Gustav ești aici… Te chemăm să ne diminuezi ROBOR-ul!) Magicianul – finanțist, cel mai probabil nevinovat, a petrecut două luni în arest și a folosit trăirile din detenție în scene similare din Golem.

Despre ediția nouă a cărții, apărută la finalul anului trecut la Pandora M, dacă n-ați apucat s-o răsfoiți și admirați în librării, trebuie să mai știți că include minunatele litografii ale pictorului Ștefan Câlția. La fel de fascinante și abstruse precum acest personaj despre care afli azi, Golem. Parcă îl vezi, dar parcă nu e, parcă e om sau parcă-i de piatră, parcă e viu sau parcă e umbră, parcă e el, parcă sunt eu. Cine-i?

O poveste fantastică despre realitatea ghetoului praghez

Zice legenda că Judah Loew ben Bezalel, rabin în Praga secolului al XVI-lea l-ar fi creat pe Golem, așa cum Dumnezeu l-a creat pe Adam, din pământ. Golemul este o ființă – totem, menită să apere ghetoul de pogromuri. Poate fi o victimă sau răufăcător, bărbat sau femeie și uneori ambele. În folclorul evreiesc a fost folosit pentru a simboliza comunitatea, izolarea, speranța și disperarea deopotrivă. La fel îl prezintă și Meyrink cititorilor săi, ca pe o creatură iluzorie și versatilă, toți l-au văzut, dar nimeni nu știe să-l arate, e cineva de speriat, dar deopotrivă e și cineva care aparține de noi, al nostru.

Golem nu începe însă cu uriașul de lut, o făptură pe jumătate vie, care se furișează pe străzile întunecate ale Pragăi, ci cu mărturisirile unui povestitor necunoscut, căzut într-un vis bizar, prelung și întortocheat, în care trăiește viața altuia. Intrăm, prin mijlocirea unei pălării magice, în lumea lui Athanasius Pernath, bijutier rezident al ghetoului din Praga. El este protagonistul acestei povești care se petrece la granița dintre mit și realitate.

Pernath e un personaj straniu, un depresiv recuperat din deznădejde cu tratamente care i-au șters amintirile, predispus la meditații despre oameni și viață (foarte reușite), dar și dornic să înregistreze și să participe la viața comunității în care trăiește, preocupat de dinamica ei fragilă, de oameni și de relații. Romanul lui Meyrink echilibrează perfect reflecțiile despre lume, firul poveștii cu descrierea neguroasei Praga, care-și păstrează și azi aura mistică. Gândiți-vă doar la statuile de pe Karluv Most, Podul Carol. (Eu mă gândesc și mi-am adus aminte că în Praga am avut singura dată în viață sentimentul – convingere că mă urmărește cineva. Și coșmaruri stranii, în fiecare noapte. La plecare am aflat că hotelul era amenajat într-un fost spital.)

Ne perindăm deci, cu Athanasius care nu este și nu este Athanasius, la fel cum este și nu este însuși Golem, prin lumea de jos a Pragăi de început de secol XX, prin Josefov, ghetoul evreiesc în care a venit pe lume un alt tălmăcitor al cuvintelor, Franz Kafka, care scria despre Praga că e o mamă cu gheare, care nu vrea să te lase să fii, să-ți dea drumul.

Într-o astfel de captivitate se află și bijutierul Pernath, prins între iubirea pentru Angelina, care aparține altui bărbat și sentimentele nelămurite pentru Miriam, fata din vecini, naivă și irezistibilă, față de care se simte dator pentru sprijinul primit de la tatăl ei. Fascinația pentru Angelina îl distribuie în rolul principal într-un șantaj care nu-l vizează direct, dar din care va ieși țap ispășitor. Între vizitele cunoscuților, ale iubitelor sau ale prietenului său, Charousek, Athanasius cade adesea în stranii melancolii, pare să-și amintească frânturi din altă viață, una pe care ar fi trebuit s-o fi uitat.

Val după val năvălesc amintirile: bănci mânjite cu cerneală, caiete de aritmetică, glasuri pițigăiate cântând, felii de pâine cu unt strivite între scoarțele cărților de citire și, plutind peste toate miros de coji de portocale. Știu acum: am învățat cândva aici.

În acest decor al ambivalențelor îl întrezărim pe fantasticul golem, o ființă de lut și de fum – se destramă înainte să o poți desluși, despre care se spune că pătrunde în casele oamenilor printr-o cameră fermecată, imposibil de găsit. Poate pentru că Golemul nu e de fapt o făptură, ci mai degrabă un loc în forma unui om în care oamenii își pot arunca pentru o vreme urâtul, frica, speranțele și nălucirile.

Să aștept dimineața! Să strig la fereastră să-mi aducă vreun trecător niște lumânări sau o lanternă! Fără lumină în veci n-am să găsesc drumul înapoi prin galeriile întortocheate, fără sfârșit! Sunt atât de sigur de asta, că simt cum mă apucă groaza – sau, dacă fereastra-i prea sus, poate că cineva, suit pe acoperiș, să coboare cu o frânghie… Doamne, Dumnezeule mare, mă cutremur: acum știu unde mă aflu – o încăpere fără intrare – o singură fereastră cu zăbrele – casa dărăpănată din ulița Școlii Vechi, de care se ferea toată lumea – mai coborâse cineva de mult, de mult de tot de pe acoperiș, atârnat de o frânghie, să privească prin geam și frânghia s-a rupt și da, eram în casa unde, de fiecare dată, golemul se face nevăzut!

Robul orbului justiției

Asemeni lui Josek K din Procesul lui Kafka, personajul lui Meyrink se trezește peste noapte transformat din cetățean onorabil în infractor, neputincios să-și probeze nevinovăția (nici noi, cititorii, nu mai știm dacă chiar e nevinovat…). Autoritățile lucrează doar cu dovezi și cu acte, iar acestea par să-l indice pe Pernath ca suspect. Nimeni nu e pare să fie dispus să se intereseze de soarta lui ori să lupte cu birocrația în numele lui.

O parte dintre reflecțiile năpăstuitului trebuie să-i fi trecut prin minte scriitorului arestat pentru folosirea de formule spirituale în operațiuni bancare. Incapabil să se apere sau să se elibereze, redus la voința unor funcționari, la mâna unor străini pentru care viața lui nu e nimic, așteptând fiecare nouă zi ca pe o nouă șansă la libertate și o încheie cu deznădejde amestecată cu speranța firavă că scrisorile sale către lumea liberă, de afară, vor găsi un răspuns, un ascultător salvator.

Viața periferiei în fața lumii întregi

Tema persecuției este una dintre temele din miezul romanului Golem, cea cu care probabil au rezonat cititorii vremii, regăsindu-se între figurile damnate și condamnate. Cele mai pătrunzătoare pasaje din carte sunt cele care transcriu frământările lui Pernath, pe măsură ce traversează toate stările sufletești, încercând să găsească sens, împăcare și o rezolvare pentru situația în care este. Finalul apăsător, încărcat de sentimentul teribil al neputinței și de suspans, a asigurat succesul fulminant romanului. L-a dus drept în inimile celor care-și duceau viața la periferia lumii bune, oameni care știu bine cum e să fii mereu la cheremul celor puternici, mereu sub imperiul fricii de a fi înghesuiți și brutalizați, nedreptățiți, deposedați, ostracizați și condamnați uneori pentru nimic.

Atunci învia în mine, pe nesimțite, legenda Golemului – strigoi, omul artificial pe care cândva, aici în ghetou un rabin cabalist l-a plămădit din elemente, chemându-l la viață, la o existență de robot fără minte, strecurându-i între dinți cuvântul cu putere magică. 

Și după cum golemul, în clipa în care i se lua din gură misterioasa silabă a vieții, încremenea, chip de lut – mi se părea că și oamenii aceștia cu toții s-ar prăbuși pe loc fără viață, dacă în creier li s-ar stinge o idee oarecare, măruntă, o aspirație minoră, sau un obicei fără noimă, așteptări cețoase țintite în gol.

Odată, într-o piață pustie am văzut un vârtej de ziare hăituindu-se cu înverșunare într-o goană nebună, parcă mânate de o oră de moarte. Vântul nu-l simțeam, eram ferit de zidul unei case. O clipă mai târziu, păreau potolite și, dintr-o dată, ca din senin, se repezeau iarăși ca turbate încoace și încolo când ghemuite într-un colț, când împrăștiate zănatic.

Un ziar mare, împăturit, nu se prinsese joc, turtit pe caldarâm, clămpănea când și când înciudat, părea că își pierde răsuflarea și trage aer în el. 

Ca în ceață mi-a trecut prin minte: n-om fi și noi, ființele vii, un soi de zdrențe de hârtie? Nu cumva vântul sau altceva, cine știe ce, ne mână, nevăzut, neînțeles, încoace și încolo, hotărând ce să facem și ce să nu, când noi, neștiutori, ne încredem în voință și zicem că-i a noastră?

În epoca sa, Golem n-a fost primul roman fantastic, așa cum este azi pentru noi, ci un jurnal în care oamenii citeau zi de zi despre viețile lor mărunte, despre iubirile și tainele lor nemărturisite, care înainte nu interesaseră pe nimeni, iar acum erau la ziar. Apăreau în văzul tuturor așa cum erau, adevărate și mizerabile, simple și intricat de complexe, cu certuri și împăcări între vecini și prieteni, cu scandaluri și trădări, cu impostori care înșelau deopotrivă săracii și bogații și salvatori fără glorie, cu ființe de lut care se strecoară noaptea prin camere ascunse și te privesc din oglindă, ca să-ți spună cine ești sau cine ai putea să devii.

Una dintre anecdotele uimitoare inventate sau poate recuperate de scriitor din jurnalele vremii, grăitoare pentru atmosfera Pragăi de atunci și pentru cea a societății este povestea oculistului șarlatan care își diagnostichează clienții greșit, cu afecțiuni grave, pentru a-i jupui de bani. Ca să-i constrângă la operațiile inutile, minte că nu-i va putea ajuta, va trebui să plece în străinătate pentru câteva luni. Problema e că nu se știe cum va evolua boala, în perioada absenței sale…

Într-o astfel de lume, oarbă la suferință și nedreptate, necruțătoare, au trăit mereu cei marginalizați și săraci și tot așa trăiesc azi, când șarlatanii au rămas aceeași schimbându-și doar, ca povestitorul nostru, pălăria. Și o astfel de lume are oricând nevoie de ființe ca Golem care ar putea s-o răzbune, aline, măcar în povești, dacă altminteri e doar neputință.

De când locuiesc aici și de atunci o viață de om nu pot să mă feresc de impresia, de mult sădită în mine, că în anumite ceasuri ale nopții și în cenușiul zorilor stau cu toate la sfat se frământă mult, neștiute. […]

Mi se întâmplă să ascult casele în vis, nevăzuta lor respirație și să aflu uimit, plin de teamă, că sunt stăpânele de fapt ale străzii. Le stă în putere să-și înstrăineze viața, sentimentele, și să le soarbă înapoi – ziua le împrumută celor ce locuiesc în ele, și noaptea le storc cu camătă îndărăt. […]

Talentul desăvârșit al lui Meyrink transformă întâmplările cotidiene în fapte pline de mister și semnificații ramificate pretutindeni, de parcă misterul e parte din viețile noastre dintotdeauna și nu ceva din cărți… Și probabil așa a fost o dată, pe când a trăit Meyrink, cu mai mult de în secol în urmă, atunci când poveștile se rosteau pe șoptite, la gura sobei, seara, între lumina pâlpâietoare a lumânărilor și cea a focului.

Să simți literele dintr-o carte, nu să le citești doar cu ochii – să porți în tine un glas care, fără cuvinte, să strălucească șoapta instinctelor – pricep acum, asta e cheia ca să te poți înțelege cu tine însuți pe deplin. 

Citisem cartea până la ultima filă și încă o mai țineam în mînă. Mi se părea că răsfoisem în creier, căutând și nu într-o carte! 
Vocea-mi vorbise despre ceea ce purtam în mine de o viață – dar ascuns într-un adânc tainic și uitat, ieșit de sub puterea gândului până în ziua de azi.