Ficțiune istorică, roman de dragoste, roman social
Un lupanar din Pompei, în vremurile de glorie ale orașului, e ultimul decor la care te-ai fi așteptat pentru o poveste despre cum își reclamă femeile drepturile și își afirmă locul cuvenit în lume. Tocmai de aceea, romanul Elodiei Harper, Lupanarul, merită un premiu pentru originalitate. O poveste incitantă, bogată în detalii istorice, care oferă o perspectivă nouă asupra condiției femeii la începuturile erei noastre.
Lupanarul urmărește destinul Amarei, o fiică de medic care ajunge să fie vândută ca sclavă și apoi obligată să se prostitueze într-un bordel din Pompei. Încercarea de a evada din existența degradantă la care a fost supusă și solidaritatea oscilantă a femeilor care își văd trupurile și sufletele strivite de stăpâni inumani sunt descrise cu o empatie cum numai o autoare poate resimți.
De fiecare dată când cumperi o carte sau altă bucurie prin Răsfoiala, devii ambasador al culturii într-o societate care și-a înstrăinat valorile esențiale.
Cu doar un click, ne ajuți să spunem lumii că noi credem în Carte. Credem în tihna refugiului în care ne adăpostește, în freamătul minții care ne îndeamnă să descoperim totul, în bucuria și râsul cu care ne alină, în puterea ei de a lucra în inimile și mințile noastre pentru Bine.
Lumea din 74, A.D.
În Pompeiul anului 74 după Hristos, sclavia era omniprezentă. O mare masă de muritori trudeau pentru o elită răsfățată, crudă și indiferentă. Sclavii erau tratați ca bunuri de consum, trupurile lor erau folosite la muncă, pentru acumularea de averi, pentru distracția și plăcerea stăpânilor. Din bibliotecile care adunau, tăbliță cu tăbliță, cunoașterea și arta lumii întregi și până în arenele cu gladiatori, sclavii au fost cei care au construit – cu sudoare, sânge și visuri spulberate – imperii întregi.
Dintre toți, copiii și femeile erau cele mai vulnerabile categorii, iar aceștia sfârșeau nu rarerori zdrobiți de abuzurile considerate normale, în spiritul vremii. Nici măcar patricienelor distinse, femeilor din familii influente, nu li se permitea vreun rol semnificativ în treburile cetăţii, în practicarea științelor sau artelor. Căsătoria era o instituție bazată exclusiv pe extinderea puterii și influenței prin intermediul alianțelor familiale, cu scopul de a asigura moștenirori și mai puternici. Pentru sex și aventuri existau… sclavele.
Amara, personajul central al cărții, este o tânără educată din Grecia. După moartea tatălui ei și ruina familiei, mama Amarei ia decizia nedorită să o vândă ca sclavă unui bogătaș. Planul era ca Amara să muncească o vreme în casa lui, iar apoi să se răscumpere singură, cu banii pe care mama sa i-a strecurat pe ascuns. Însă bărbatul descoperă monedele și le confiscă, pe fată o transformă în concubină și, într-un târziu, consimte să o vândă altuia, la insistențele soției geloase. Amara este debarcată la Pompei, unde devine lucrătoare sexuală în bordelul local. Parcă avem în față elementele unei tragedii antice, în care destinul eroilor e frânt de nedreptăți, iar oamenii privesc spre cer și spre zeii nepăsători, așteptând izbăvirea.
Spartacus & Antigona
Acțiunea se dezvoltă cu repeziciune, pe planuri multiple, și o mulțime de personaje și amănunte oferă toată aventura, toată plăcerea lecturii. Amara se împrietenește cu câteva dintre suratele ei de suferință, caută neîncetat căi pentru a scăpa din lupanar sau pentru a-și cumpăra libertatea. Își dovedește istețimea, solidaritatea și sprijinul față de femeile cu care împarte același destin, devine un lider informal al acestora, iar pe parcurs își oferă dreptul de a iubi și de a crede că își poate reface viața alături de bărbatul pe care îl respectă, un sclav, la rândul lui.
Acesta e punctul în care autoarea trebuie să decidă destinul personajelor sale: vor lupta cu tot ce au, precum legendarul Spartacus, vor rezista tiraniei și arbitrarului, precum Antigona, cu prețul propriei vieți? Va învinge binele și vom avea parte de happy end sau e o ficțiune ce respectă rigorile istorice? Greu să adaug orice care să nu dezvăluie prea mult.
Voi spune însă că Lupanarul este, dincolo de o poveste impresionantă, un uriaș efort de documentare. Bordelul din carte e inspirat din ruinele celui care poate fi văzut și astăzi în Pompei, ale cărui ziduri au rămas întregi, după erupția devastatoare a Vezuviului. Pe pereții fostului bordel se mai poti citi numele pe care autoarea le-a împrumutat personajelor sale, iar pe zidurile cetății se pot descifra mesajele pe care sclavii le schimbau între ei, un întreg sistem de mesagerie clandestină, sms – urile unei lumi dispărute. Laolaltă cu descrierea arhitecturii caselor și grădinilor din Pompei, a stilului de viață și mentalităților vremii, aceste detalii dau cărții un aer autentic și vibrant, în care respirăm alături de personaje și le trăim poveștile. Pentru asta merită, în primul rând, să citiți cartea. Ce se întâmplă cu personajele și care e deznodământul – asta e ceva ce veți descoperi și judeca singuri.
Nimic nou sub soare?
Mai împărtășesc doar gândul care m-a frapat rememorând întâmplările prin care au trecut personajele cărții. Ce s-a schimbat, de fapt, în două mii de ani, în ce privește abuzul asupra celor năpăstuiți? Nu folosesc femininul pentru că în bordelul descris în carte există și sclavi copii și bărbați. Lupanarul ne arată, “în metru antic”, ceea ce aflăm din știrile și documentarele înfiorătoare despre traficul de carne vie din zilele noastre. Faceți acest mic exercițiu de a încerca să găsiți paralele între carte și ce se întâmplă astăzi.
Elodie Harper ascunde sub divertismentul accesibil din poveste adevărul inacceptabil că s-au schimbat prea puține. Că omenirea a evoluat, dar umanitatea nu. Că feminismul modern nu este despre dreptul femeii de a se îmbrăca în pantaloni (ce ridicol să numim “drept” o stare firească a lucrurilor!), ci despre cum ne tratăm unii pe alții ca ființe umane. Că există în istorie temelii vechi, insuficient erodate, pe care perpetuăm dominația și abuzul asupra semenilor noștri. Și că femeile sunt cele mai potrivite să vorbească despre nedreptate, nu pentru că am măsurat și știu eu cât au suferit și suferă, ci pentru că vocile lor poartă în ele empatia și solidaritatea care ne pot ajuta să reechilibrăm lumea. O fac, neîncetat, de la începuturile timpului și o vor face mereu.
Răsfoiala 