De când am aflat despre Barbara Kingsolver, câştigătoarea premiilor Pulitzer şi Women Prize for Fiction pentru senzaţionalul roman Demon Copperhead, mi-am spus că trebuie să-i citesc cât mai multe dintre cărţi. Kingsolver împleteşte genial ficţiunea şi realitatea, literatura şi convingerile social-politice şi creează contextul ideal de lectură (pentru mine): cea în care cartea pe care o parcurgi te distrează, dar te face şi mai înţelept, în egală măsură.

E valabil şi pentru Sub cerul liber, stăm în lumină, traducerea recentă a romanului Unsheltered, publicat în 2018. Cartea a apărut în colecţia Byblos de la Curtea Veche, în traducerea de Anca-Maria Pănoiu. Un nou recital literar despre vremurile tulburi în care trăim, despre dificultăţile indivizilor şi familiilor de a face faţă unei lumi adeseori absurde, angoasante, dominate de sentimentul că totul se dărâmă în jur, la propriu şi la figurat.

Sub cerul liber, stăm în lumină e o frescă a vieţii pe care (suntem nevoiţi să) o trăim astăzi şi prezintă un arsenal de soluţii să rămânem întregi la cap, prezenţi şi disponibili pentru oamenii pe care îi iubim. O carte prin care călătorim din nou în timp şi comunicăm – cum numai în cărţi se poate – cu spirite afine din alte vremuri. O porţie de alinare şi compasiune, din care avem toate motivele să ne împărtăşim cu toţii.

Charles Darwin vs. Donald Trump

În literatura Barbarei Kingsolver au loc confruntări epopeice între personaje cu idei total opuse despre ce înseamnă progres, libertate și o viaţă mai bună. Scriitoarea a realizat o documentare perfectă pentru a pune în firea, gesturile şi comentariile personajelor sale aceste rivalități care îi unesc sau divizează (mai mult îi divizează, în ultima vreme) pe oameni în găsirea reţetei proprii de căutare a fericirii.

Sub cerul liber, stăm în lumină aduce în prim-plan două familii americane despărţite de peste un secol, dar trăind frământări asemănătoare. Într-un context e America secolului XIX, divizată între adepţii ştiinţei şi duşmanii declaraţi ai lui Darwin, între profesori cu origini umile ce visează să aducă un dram de cunoaştere în minţile elevilor lor şi latifundiari feroce pentru care religia e argumentul suprem al nedreptăţilor pe care perpetuează. În celălalt e epoca prezentului, în care Statele Unite eşuate ale Americii nu (mai) pot produce o democraţie funcţională şi nu-şi mai pot proteja cetăţenii, în care ziua de mâine şi bucata ei de pâine e incertă, dar hei, cu Trump preşedinte, circul e asigurat.

Autoarea foloseşte aceste contexte ca “fertilizatori” narativi pentru scene, situaţii şi personaje absolut memorabile. Tragicomice, înduioşătoare, eroice şi deopotrivă ridicole, îţi vor rămâne în minte şi în suflet pentru că sunt atât, dar atât de u-ma-ne! Fiecare membru al familiei protagoniste – pe numele ei Tavoularis – e un arhetip.

Willa Tavoularis e femeia de vârstă mijlocie care continua să lupte cu tot ce are mai bun, pentru a-şi ţine familia laolaltă şi ţiglele pe casă (la propriu şi la figurat). Un monument de rezilienţă şi un simbol al mamelor, bunicilor, soţiilor noastre pe care le-am subestimat mai mereu, dar fără de care n-am fi cine suntem.

Iano Tavoularis, soţul preaiubit, profesorul care şi-a mutat (sau sacrificat) toată viaţa familia dintr-un oraş universitar în altul, căutând stabilitate într-o carieră incertă. Bărbatul frumos ca un Adonis de la care aştepţi să îndrepte o lungă listă de greşeli şi neajunsuri, dar care, acum când viaţa începe s-o ia încet la vale, e bun măcar ca bibelou ce-ţi aminteşte de vremuri mai bune.

Nick Tavoularis, bunicul cu paişpe boli, cel mai înfocat susţinător al lui Trump şi inventatorul celor mai ingenioase înjurături pe care le-a imaginat vreodată vocabularul contopit al limbilor engleză şi greacă, înjurături pe care le împarte democratic asistentelor şi infirmierilor (imigranţi, se înţelege) care îl îngrijesc. Un avertisment că, prea adesea, înţelepciunea nu ne acompaniază în senectute, că pe lângă colesterol, conservatorismul se insinuează şi el încet în arterele noastre şi ne poate încremeni facultatea de a gândi, cuprinzător şi raţional, dacă încetăm să căutăm a învăţa şi a cunoaşte.

Zeke Tavoularis, fiul ajuns aproape neverosimil văduv la nici treizeci de ani, cu un bebeluş pentru care nu e pregătit, cu idei de mare finanţist şi cu idealuri numai bune de aruncat în primul coş de gunoi de la intrarea oricărei mari corporaţii din America. Zeke e exemplul maturizării (prea) lente, al tinereţii uneori egoiste, dar alteori teribil de înduioşătoare prin iluziile la care se supune cu atâta candoare.

Şi în sfârşit, Antigona, sau mai simplu, Tig, fiica – cea care a fugit în Cuba vreo câţiva ani, tânăra care respinge consumismul şi defetismul generaţiei părinţilor ei. O mână de femeie cu un munte de voinţă, un izvor incredibil de luciditate, Tig e tinereţea care le dă palme (uneori pe nedrept, dar asta e) adulţilor; e personificarea etapei din viaţă pe care toţi am trăit-o, când ne-am negat vehement părinţii, ca să ne putem croi propria identitate. Cred că am cules din carte vreo câteva zeci  de „ziceri” de-ale lui Tig, din care vreau neapărat să vă împărtăşesc măcar câteva:

“Când oamenii se tem să nu piardă ceea ce ştiu, sunt în stare să urmeze orice tiran care le promite că va restaura vechea ordine.”

“Tipii care sunt responsabili de toate cele în ziua de azi sunt aşa de bătrâni. Pe bune, mamă. Mai bătrâni decât tine. S-au prins cum e cu viaţa prin anii cincizeci, şaizeci. Când părea c-o să fie mereu destul din toate. Şi aplică treaba asta acum. E pur şi simplu ridicol.”

“Oamenii pot să-şi schimbe părerea când la mijloc sunt mărunţişuri, dar când vine vorba despre lucruri serioase, mai degrabă şi-ar da viaţa. Se pişă pe ei de frică dacă aud că li s-a consumat planeta, după ce toată viaţa au trăit cu impresia că dulapul n-o să se golească niciodată.”

“-(…) Îmi serveşti scenariul ăsta apocaliptic, de Mad Max, cu piraţi care înşfacă tot ce apucă, dar eu pur şi simplu nu pot să-l accept. Prea e înfricoşător.

-Serios, mamă? Deja se întâmplă. Unul la sută din fraţi au pus deja gheara pe bucata cea mai babană de pâine. Au luat ţara în stăpânire, dumnezeul lor e piaţa liberă şi majoritatea oamenilor sunt atât de neînfricoşaţi, că nici măcar nu pun sistemul sub semnul întrebării. Dacă aduce profit, asta e definiţia binelui. Dacă creşte, trebuie să te dai înapoi şi să-l laşi să crească. Piaţa liberă are exact aceeaşi moralitate ca o celulă canceroasă.”

“Ce trebuie să faci e să te uiţi după cerul albastru”

Barbara Kingsolver e o maestră a înţelegerii oamenilor, indiferent de mediul social, bagajul de educaţie sau vârsta lor. Îţi trebuie o sumedenie de cunoştinţe şi de talent să poţi “vorbi” pe mai multe voci şi să sune autentic ce ai de spus. De aceea, personajele lucrate perfect sunt unul dintre motivele pentru care merită să citiţi cartea (şi nici n-am apucat să vă spun nimic despre cealaltă familie, din celălalt plan temporal al cărţii).

Celălalt pilon pe care se sprijină construcţia poveştii este chiar casa în care locuieşte familia Tavoularis, o vilă uriaşă cu o istorie neclară şi un viitor incert. Ar putea fi (sau nu) un monument istoric, iar investigaţia Willei încearcă să stabilească dacă istoria casei poate salva casa de ruină, prin obţinerea unor fonduri de renovare de la stat. Această investigaţie este pretextul unei călătorii în timp şi să cunoaştem alte personaje din trecut, oameni care şi-au purtat, la rândul lor, propriile bătălii cu ignoranţa, indiferenţa, obtuzitatea.

Casa Willei şi a familiei sale se dărâmă, la propriu, cameră cu cameră. Refugiaţi dintr-o aripă în alta, de la un etaj la altul, membrii familiei asistă la ruinarea progresivă, în paralel cu cea a propriilor existenţe, marcate de incertitudine. Metafora oferă alte pagini care îţi umplu inima de frumuseţe, dar şi de speranţa insuflată de autoare că, uneori, distrugerea poate duce – în mod contraintuitiv – tocmai la ceva mai solid, necazurile unesc familiile, iar momentele de deznădejde forjează caractere puternice.

Sunt tare curios ce reacţii va produce lectura acestui roman altor cititori. Poate că pe mine m-a impresionat povestea fiindcă, la nivel personal, am trăit lucruri oarecum asemănătoare. Mi-am trăit copilăria într-o casă şi o grădină care, din multe motive, s-au micşorat de-a lungul timpului, până când le-am redescoperit ciuntite, vechi, înstrăinate. Am trăit – şi îmi dau seama că nici măcar n-am procesat asta conştient, până la această lectură – o pierdere tăcută, imensă.

Aşa că mi-aş fi dorit atunci, demult, să am înţelepciunea lui Tig şi să-i pot spune mamei aşa:

“- Biata de mama, spuse ea, lăsându-şi dreadurile elastic pe umărul Willei. Ştiu. Ţi se pare că a venit sfârşitul lumii, dacă nu poţi să ai lucrurile pe care ţi le-ai dorit întotdeauna. Dar nu e sfârşitul lumii. Se va găsi alt loc în care să te duci.

– Îmi pare rău să-ţi spun, dar placa asta-i veche. Mama spunea că atunci când Dumnezeu închide o uşă, deschide o fereastră.

Tig zăbovi câteva clipe, cântărind cu grijă afirmaţia înainte s-o respingă cu vehemenţă.

-Nu, nu-i acelaşi lucru. Ce spun eu e că atunci când Dumnezeu îţi trânteşte o uşă-n nas, probabil că eşti în rahat până la gât. Ai s-o sfârşeşti în moloz. Dar nu-i nimic, fiindcă, atâta vreme cât nu-ţi ajunge rahatul peste cap, stai în lumină.

– Fără un acoperiş deasupra capului, ai putea să simţi că te pândeşte moartea.

– Mda, dar ai putea şi să nu simţi. Oricum, sigur n-ai să-ţi găseşti nicio ieşire din dezastru dacă tot ce faci e să aduni cărămizi şi să ţi le îndeşi în buzunare. Ce trebuie să faci e să te uiţi după cerul albastru.”

Dă-i înainte cu Răsfoiala:

RECENZIE Demon Copperhead, de Barbara Kingsolver. Premiul Pulitzer pentru ficțiune 2023

NOUTĂȚI Trei autoare importante, două traduse în premieră, apar în colecția Anansi. World Fiction, în această primăvară

LANSARE „Cum să te ratezi cu demnitate”, un roman de Octav Gheorghe