Răsfoiala vă prezintă un fragment din romanul Canada de Richard Ford, apărut în luna iunie 2024 în cadrul imprintului Anansi.World Fiction, editura Trei, în traducerea Mihaelei Buruiană. 

În orășelul Great Falls, din Montana, viața unei familii aparent fericite se destramă brusc atunci când părinții, oameni absolut normali, se hotărăsc să jefuiască o bancă. Adolescenții gemeni, o fată și un băiat care rămân singuri în urma întemnițării părinților, se despart. Perspectiva romanului îi aparține băiatului, Dell Parsons, pe care soarta îl duce peste graniță. Ajuns în misterioasa și necuprinsa Canadă, Dell intră pe mâna unui bărbat violent și impulsiv. Romanul lui Richard Ford este o meditație asupra răului ascuns în cele mai banale ființe umane, dar și asupra misterului de nepătruns al unor peisaje pustii. Roman al maturizării, capodopera lui Richard Ford propune unul dintre cele mai tușante și mai dickensiene personaje din literatura acestui început de secol.

„Cartea cea mai elegiacă și mai profundă a lui Ford.” The Washington Post

„Ford n-a scris nicicând mai bine decât în această carte… Cel mai bun roman al lui de la Ziua Independenței.” Daily Beast

Richard Ford (n. 1944) este autor american de romane și proză scurtă. A studiat la Michigan State University și a urmat un masterat în creative writing la University of California, Irvine. În 1996 a fost distins cu Pulitzer Prize și PEN/Faulkner Award (pentru al doilea volum din tetralogia Frank Bascombe, Ziua Independenței). În limba română i-au fost traduse romanele Cronicarul sportiv și Ziua Independenței, dar și volumele de proză scurtă Rock Springs, Viața sălbatică, Femei cu bărbați și volumul de memorii Între ei. Amintiri despre părinții mei. Canada este prima carte a lui Richard Ford care apare în Anansi.World Fiction.

Fragment Canada, Richard Ford

Cred că mama și-a împărtășit nemulțumirile cu părinții ei și e posibil să fi vorbit despre intenția de a-l părăsi pe tata și de a ne lua pe mine și pe Berner cu ea la Tacoma. Înainte de asta, nu știam că Seattle și Tacoma sunt atât de apropiate. Aflasem despre Space Needle din ziarul săptămânal al școlii și că era în construcție în perioada aceea. Voiam să-l văd. Târgul Mondial părea nemaipomenit și amețitor, văzut din Great Falls, Montana. Habar n-am dacă bunicii noștri erau înțelegători în ceea ce privește nemulțumirile mamei sau dacă ne-ar fi primit acasă cu ea. Plecase de cincisprezece ani fără binecuvântarea lor. Erau bătrâni — rigizi, conservatori, intelectuali care scăpaseră cu viață în vremuri grele și voiau ca viața să fie previzibilă. Doar ar fi putut să fie oarecum receptivi. Deși, așa cum am mai spus, nu cred că ei i-ar fi fost ușor să plece, chiar și așa stingheră cum se simțea acolo. Din punctul acesta de vedere, e posibil să fi fost mai puțin nonconformistă și mai conservatoare decât o cred eu. Mai asemănătoare cu părinții ei decât se știa. 

*** 

Devenisem extrem de nerăbdător să încep Liceul Great Falls și mi-aș fi dorit să se întâmple cu mult mai înainte de septembrie, ca să ies mai des din casă. Aflasem că clubul de șah se reunea o dată pe săptămână pe toată durata verii, într-o sală prăfuită și neaerisită din turnul sudic al școlii. Am traversat cu bicicleta podul vechi, arcuit peste râu, până sus, pe Second Avenue South, ca să îi „observ“ pe băieții mai mari care jucau și vorbeau criptic despre șah, despre strategiile lor și sacrificarea de piese cu scop strategic și aruncau în conversație nume de jucători celebri, de care eu nu auzisem — Gligorić, Ray Lopez, chiar și Bobby Fischer, care era deja maestru, admirat de membrii clubului. (Se știa că e evreu, lucru cu care mă mândream în tăcere și fără temei.) Nu aveam nici cea mai mică idee despre cum se joacă. Dar îmi plăcea rânduiala de pe tablă, aspectul antichizat al pieselor și felul în care se simțeau în mână. Știam că trebuie să fii logic pentru a juca, să fii capabil să planifici mutările cu ceva timp înainte și să ai o memorie bună — cel puțin asta ziceau ceilalți băieți. Pe membri nu îi deranja prezența mea; erau aroganți, dar prietenoși, și mă informau despre cărțile pe care ar trebui să le citesc și despre revista lunară Chess Master, la care puteam să-mi fac abonament, dacă eram serios. Erau numai cinci cu totul. Nicio fată printre ei. Erau fii de avocați și de doctori de la spital și vorbeau prețios despre tot felul de lucruri despre care nu știam nimic, dar care mă interesau grozav. Incidentul cu avionul de spionaj, Francis Gary Powers, „Vântul schimbării“, revoluția din Cuba, catolicismul lui Kennedy, Patrice Lumumba, dacă criminalul executat Caryl Chessmanjucase șah în loc să-și ia ultima masă și dacă era corect sau greșit ca jucătorii de baseball să poarte numele pe tricou — conversații care m-au făcut să-mi dau seama că nu prea știu ce se întâmplă în lume, dar că ar trebui. 

Mama m-a încurajat să joc. Mi-a povestit că tatăl ei obișnuia să joace cu alți imigranți într-un parc din Tahoma, uneori concurând în mai multe partide odată. Credea că șahul îmi va ascuți inteligența, mă va ajuta să mă simt mai în largul meu în fața complexității lumii și să nu mă tem de haos, din moment ce se afla pretutindeni. Cu cât economisisem din banii de buzunar, bancnota săptămânală de un dolar, îmi cumpărasem un set de piese de șah Staunton, din plastic, de la magazinul de hobbyuri de pe Central, o tablă rulantă din vinil, pe care o țineam în permanență întinsă pe dulap, și o carte ilustrată pe care mi-o recomandaseră membrii clubului, ca să învăț singur regulile. Pe asta o păstram alături de romanele cu mistere științifice din seria Rick Brant și de cărțile lui Charles Atlas, culturistul, care fuseseră lăsate prin casă și pe care le citisem. Îmi plăcea mai ales că toate piesele arătau diferit, ușor misterios, și aveau responsabilități complicate care le obligau să se miște numai în moduri prestabilite, pentru misiuni strategice specifice, pe care cartea mea le prezenta drept reprezentarea modului în care se desfășura războiul adevărat pe vremea când fusese inventat șahul în India. 

Mama nu juca. Prefera pinacle, care zicea ea că e un joc evreiesc, deși nu avea cu cine să-l joace. Tatei nu-i plăcea șahul pentru că, zicea el, Lenin fusese jucător de șah. Prefera dame, care, pretindea el, e un joc mai natural, ce necesită subtilitate și viclenie. Atunci mama zâmbea malițios și răspundea că jocul acela e subtil numai dacă ești din Alabama și nu poți să gândești limpede. Când mi-am cumpărat setul, am aranjat piesele și i-am arătat cum se mută. A încercat să facă și ea câteva mutări, dar și-a pierdut interesul și, în cele din urmă, a spus că jocul nu-i mai place din cauza tatălui ei, care fusese prea exigent. Am aflat din cartea mea că toți jucătorii se antrenau jucând împotriva lor înșiși și își petreceau ore în șir studiind metode de a se învinge, astfel că, atunci când jucau împotriva unor adversari reali în turnee, partida devenea pur și simplu ceva ce jucau în capul lor — asta mă atrăgea, deși nu-mi dădeam seama cum să procedez și făceam mutări grăbite, fără să iau în calcul toate informațiile, pe care membrii clubului le-ar fi huiduit. De câteva ori am încercat să o conving pe Berner să se așeze în partea opusă a tablei, pe patul meu, și să mă lase să aplic mutările pe care le citisem direct din Manualul jocului de șah, la care o învățam pe urmă cum să răspundă. A făcut asta de două ori, pe urmă s-a plictisit și ea și a renunțat înainte ca partida să înceapă de-adevăratelea. Când era dezgustată de mine, mă țintuia cu privirea și nu vorbea, pe urmă respira pe nas așa încât s-o aud. „Și dacă ai deveni vreodată bun la asta, ce rost ar avea?“ Mi-o spunea în timp ce pleca. Bineînțeles, eu credeam că nu asta contează. Nu era nevoie ca totul să aibă un scop practic. Unele lucruri le faci doar pentru că îți place să le faci — dar ea deja nu mai gândea astfel despre viață.  

Berner era, desigur, singura mea prietenă adevărată. Noi nu am suferit niciodată de rivalitățile și certurile amare și de războaiele pe care le pot îndura frații și surorile. Asta din cauză că eram gemeni și adesea păream să știm ce gândește celălalt, de ce îi pasă, așa că ne era ușor să cădem de acord. De asemenea, știam că viața cu părinții noștri e foarte diferită de cea a altor copii — cei cu care mergeam la școală, despre care ne închipuiam că sunt oameni normali, cu prieteni și cu părinți care se comportă normal împreună. (Bineînțeles că ne înșelam.) Eram de părere și că viața noastră reprezintă „o problemă“ și partea cea mai grea era să așteptăm. La un moment dat, totul avea să se schimbe și era mai ușor dacă pur și simplu aveam răbdare și făceam majoritatea lucrurilor împreună. 

Așa cum am spus, în ultima vreme Berner ajunsese să afișeze un temperament mai tăios, nu prea vorbea cu nimeni și adesea era sarcastică la adresa mea. Recunoșteam trăsăturile mamei pe fața ei plată, pistruiată — nasul borcănat, ochii mari, fără pupile, cu sprâncene groase, porii vizibili pe tenul plin de coșuri și părul brunet, sârmos, greu, care începea aproape de frunte. Zâmbea la fel de puțin ca mama și odată am auzit-o pe mama spunându-i: „Doar nu vrei să ajungi o fată înaltă, deșirată, cu o față veșnic nemulțumită“. Părea să trăiască în totalitate în prezent, iar gândurile despre ce i se va întâmpla mai târziu nu îi alungau nemulțumirea legată de cum stăteau lucrurile chiar atunci. Fizic, era mai puternică decât mine și uneori mă prindea de încheieturi cu mâinile ei mari și îmi sucea pielea în sensuri opuse, „făcându-mi ace“, în timp ce îmi spunea că, de vreme ce e mai mare decât mine, trebuie să fac ce spune ea — ceea ce oricum făceam aproape tot timpul. Eram foarte diferit de ea. Mă gândeam și îmi închipuiam ce avea să urmeze — la liceu, la victoriile de la șah, la facultate. Poate că nu părea adevărat, dar Berner era probabil mai realistă în scepticismul ei decât eram eu, cu perspectiva mea. E posibil să fi fost mai bine pentru ea, având în vedere cum i s-a desfășurat în cele din urmă viața, să fi rămas în Great Falls și să se fi căsătorit cu un fermier bun la suflet, să fi avut mulți copii pe care să-i învețe diverse, ceea ce ar fi făcut-o fericită și ar fi alungat expresia acră de pe fața ei tânără — ceea ce, de fapt, era doar apărarea ei împotriva inocenței. Ea și mama păstrau o apropiere tăcută între ele, care nu avea nicio legătură cu mine. Eu acceptam și apreciam această apropiere de dragul lui Berner. Simțeam că are nevoie de ea mai mult decât mine, din moment ce mă consideram mai bine adaptat pe vremea aceea. Se presupunea că sunt apropiat de tata — așa cum se aștepta lumea de la băieți, chiar și în familia noastră. Dar nu era posibil să fii foarte apropiat de el. Lipsea de acasă mare parte din timp — mai întâi, la bază; pe urmă, când asta a picat, alungat în lume, vânzând, apoi nevânzând mașini, apoi învățând să vândă ferme și, în cele din urmă, intermediind furtul de carne de vită, ce urma să fie încărcată în camioane de indieni șarlatani și dusă într-un depozit Great Northern, plan ce avea să-i aducă sfârșitul. Și nouă, tuturor, într-un final. Adevărul este că nu am fost niciodată foarte apropiați, deși eu îl iubeam ca și cum am fi fost. 

*** 

E posibil, bănuiesc, ca, privind acum spre trecut, mica noastră familie să pară condamnată, impasibilă în fața valurilor învolburate ce stăteau s-o înghită, menită pentru corupție și eșec. Dar nu pot să ne înfățișez cu adevărat în acest fel, nici vremurile acelea ca fiind rele ori nefericite, chiar dacă au fost foarte neobișnuite. Îl văd pe tata pe mica peluză din fața casei noastre închiriate, de un galben muștar decolorat, cu obloane albe, pe mama, măruntă, așezată pe treptele verandei, îmbrățișându-și genunchii la piept, îmbrăcată în pantalonii ei scurți și largi, din pânză groasă de in; tata, în pantaloni șic, cafenii, cămașă albastră ca cerul, curea cu romburi galbene, din piele de șarpe, și cizme de cowboy negre, noi, pe care și le cumpărase după lăsarea la vatră. E înalt, zâmbitor, lipsit de conștiință de sine (dar are secrete). Părul des al mamei este strâns neglijent și înfoiat la spate, cu o eșarfă. Îl urmărește în timp ce montează neîndemânatic o plasă de badminton în curtea laterală. Chevroletul din ’55 este parcat la marginea trotuarului, la umbra ulmului zvelt, sub cerul blând de Montana. Ochii mici ai mamei sunt concentrați și estimativi, iar trăsăturile i se adună înspre nas, în spatele ochelarilor. Eu și sora mea ajutăm la desfășurarea plasei, de vreme ce pentru noi se montează terenul de badminton. Deodată, mama zâmbește și dă din cap la ceva ce zice el: „Nimic nu e lipsit de pericol când sunt eu prin preajmă, Neevy“ sau „Nu prea ne pricepem la treaba asta“ sau „Știu să arunc bombe, dar nu să montez o plasă“. „Asta știm“, răspunde ea. Pe urmă râd amândoi. Și el, și ea aveau simțul umorului, deși, așa cum am spus, ea simțea rareori imboldul de a-l folosi. Era o situație tipică pentru ei și noi toți în vremea aia. În vara respectivă, tata a plecat la muncă pe ici, pe colo. Eu am început să citesc cartea despre șah, dar și despre creșterea albinelor, care — hotărâsem eu — avea să fie următorul meu proiect la liceu, pentru că nimeni altcineva nu avea să știe despre albine, așa credeam, fiindcă mi se părea că acestea ar fi prezentat interes mai degrabă în școlile rurale, unde erau prezente asociații precum FFA sau 4-H. Mama citea romane europene (Stendhal și Flaubert); și, cum în Great Falls era un mic colegiu catolic, se ducea acolo și participa la un curs de vară o dată pe săptămână. În ciuda perspectivei ei severe asupra lumii și a temperamentului ei neplăcut, sora mea își găsise pe neașteptate un iubit — pe care îl întâlnise pe stradă, în timp ce venea spre casă de la Rexall (ceea ce l-a supărat pe tata, dar a uitat repede de asta). Părinții mei nu beau alcool, nu se certau și, din câte știu eu, nu au avut amanți. E posibil ca mama să fi avut un „plictis fizic“ și să se fi gândit tot mai mult să-l părăsească. Dar întotdeauna se gândea mai mult să rămână. Cam pe atunci, țin minte că mi-a citit o poezie de ma- rele poet irlandez Yeats, care conținea versul „Nimic nu poate fi unic sau întreg, dacă nu a fost crăpat“. Am predat această poezie de multe ori în viața mea de profesor și cred că așa vedea ea lucrurile: imperfecte, și totuși acceptabile. Să-și schimbe viața ar fi însemnat să discrediteze și viața, și pe ea însăși și ar fi adus prea multă distrugere. Acesta era punctul de vedere al imigranților, pe care îl moștenise. Și, chiar dacă retrospectiv am putea trage cele mai rele concluzii despre părinții noștri — de exemplu, că în ei ar fi acționat o forță groaznică, irațională, cataclismică —, adevărul este că noi nu am fi părut deloc iraționali sau cataclismici, dacă am fi fost observați din spațiu — de pe Sputnik — și cu siguranță nu ne-am fi considerat astfel. Cel mai bine este să ne privim viața și activitățile care i-au pus capăt drept două laturi ale aceluiași lucru, pe care trebuie să le luăm în considerare simultan pentru a înțelege corect: partea care a fost normală și partea care a fost dezastruoasă. Atât de apropiate una de cealaltă. Orice alt mod de a ne privi viața amenință să minimalizeze partea banală, rațională, esențială pe care am trăit-o, partea în care totul are perfectă logică pentru cei implicați și fără de care nimic din toate acestea nu merită povestit. 

Dă-i înainte cu Răsfoiala

ȘTIRI Colecția Anansi. World Fiction, coordonată de Bogdan Alexandru Stănescu, devine imprint al Editurii Trei

NOUTĂȚI Autori renumiți din literatura universală, în portofoliul Anansi. World Fiction la Bookfest 2024

RECENZIE Abraxas, de Bogdan-Alexandru Stănescu. Probabil romanul românesc al anului