RECENZIE Abraxas, de Bogdan-Alexandru Stănescu. Probabil romanul românesc al anului

Ficțiune, literatură română contemporană, condiție umană

E teribil de greu să încerci o recenzie la romanul Abraxas al lui Bogdan-Alexandru Stănescu, dacă ai ajuns la concluzia mea: Abraxas (ed. Polirom, 2022) este cea mai impresionantă realizare din literatura română a ultimilor ani. Mă feresc în general de cuvinte mari, dar am resimțit în toată fibra mea de cititor amplitudinea, anvergura, densitatea acestei cărți. Mai e un singur scriitor român ale cărui cărți mi-au dat asemenea trăiri, dar nu-i dau numele aici. Acum vorbim despre minunăția de roman al lui Bogdan-Alexandru Stănescu.

Paranteză: zic unii, prin “lumea literară”, că Abraxas e un exemplar de “mizerabilism postcomunist” și “maximalism postmodern”. Zic eu, și-au luat cartea greșită în vacanță. Și mai zic că trebuie să te ștergi de caș la gură înainte să deschizi această carte. Mă obosește snobismul și prețiozitatea criticilor proaspăt ieșiți din adolescență care șterg pe jos cu orice carte și mitraliază cu epitete savante, pentru că așa sunt ei – generația “hate”. Aș vrea să căutăm (și să vorbim despre) umanitatea cărților pe care le citim, să încercăm să înțelegem de unde ne vin poveștile pe care le împărtășim, să încercăm să îi cunoaștem pe povestitori și să exersăm o empatie colectivă de care ducem mare lipsă. Iar literatura e un vehicul numai bun, literatura ne povestește despre cine suntem și ce gândim și încotro ne îndreptăm. Închid paranteza.

Abraxas – zeul, Abraxas – omul

Abraxas e un zeu cu un nume uitat, el patronează haosul, distrugerea, contradicțiile. Nu apare explicit în text, dar el ține oglinzile în care ne privim în vis și cu care deformăm realitatea, ca să mai putem supraviețui o zi. El deschide ușile cinematografelor imaginare dintr-o scară de bloc în care personajul principal, Michi Lucescu, vede proiecțiile unei vieți care coboară încet spre ratare și nonsens. Abraxas e conlucrarea dintre Bine și Rău, e melanjul contrariilor. E, de fapt – în bizareria și candoarea sa, în îndărătnicia și înduioșarea sa – omul însuși.

Coborâm dinspre mistic spre concret, un nivel: Abraxas e povestea unei epoci (1980 – 2010, plus / minus câțiva ani), povestea unei generații (a mea, de-aici patima pentru cartea aceasta) care a încercat să trăiască, să cunoască, să construiască ceva, sub spectrul apăsător al ratării și inadecvării. Cu eterna nesiguranță și nestatornicie emoțională a celor care au trăit (și au fost nevoiți să închidă) – într-o copilărie și-o tinerețe derulate pe repede înainte – imensa prăpastie între cravata de pionier și lumea lui iPhone 14, între stilourile Flaro și reel-urile de pe Instagram.

Da, ne-au copleșit poveștile și filmele despre anii gri de dinainte de Revoluție și din tranziția (ea însăși incompletă, dacă nu ratată) de după. Da, ne-am săturat de crizele vârstei de mijloc, de familiile disfuncționale, de anxietatea neîmplinirii, de presiunea conformării sociale, etc. Dar cât mai scriem și mai citim despre asta, înseamnă că ne bântuie. Așa că, într-un fel, Abraxas e o scriere cathartică.

Și mai este o scriere despre condiția umană pură, despre frica teribilă, obsedantă, că trăim fără scop, fără sens, că ne îndreptăm cu viteză (și cu o satisfacție parcă morbidă) spre neant.

“…în mijlocul acelui petic de savană eram eu, în pericol de a fi mâncat, nereușind să înțeleg pe atunci cum ratarea se poate așeza în stomacul unui om și cum e aproape imposibil să înțelegi bila aceea de metal incandescent care te trage în jos, care îți cere să arunci peste ea vagoane de băutură, să cauți sexul ca pe șansa de uitare, cu cât mai murdar, cu atât mai bine, să cauți bătaia cu orice preț, să te afunzi în noroaie ca Robinsonul lui Tournier, unde să zaci anesteziat până când moartea te va despărți de povara care a ajuns în tine nu se știe când și cum. (…) nu înțelegeam cât de cruntă e ispita aceasta a ratării, cum te poți bălăci în propria umbră ca-ntr-o baie desfătătoare de uleiuri parfumate, lipsit de orice posibilitate de a mai intra înapoi în silueta omului care ai fi putut fi. Nu înțelegeam încă nici farmecul unei asemenea vieți, orgoliul nemăsurat, titanic, pe care-l trezește în tine situarea în afara societății, ba chiar punerea categorică la îndoială a realității”.

Urmează stația Macondo

Mai coborâm un nivel, din norii ce adastă peste colțul de lume al societății noastre. Din dronă sau din zborul corbilor ce patrulează din parcurile orașului spre gropile de gunoi de la marginea Capitalei, reconstruim cu ajutorul lui Bogdan-Alexandru Stănescu geografia citadină care delimitează cimitirul evreiesc și “casa cu lei” din Berceni, Pieptănari, parcul și lacul Tineretului, sinistrul crematoriu “Cenușa”, străduțele întortocheate din Centrul Vechi și boemia zonei Universității.

Cunoaștem cimitirul evreiesc din perioada interbelică și parcul Tineretului de pe vremea cuțitarilor și prostituatelor aciuate prin stufărișurile și bălțile pline de miasme. Ne plimbăm pe strada Trestiana și pe bulevardul spre care se deschide, din vremea când se numea Bulevardul Pionierilor și era un cuib de nomenclaturiști, până în ziua de azi când îl cheamă Bulevardul Tineretului și e aspirația la mai bine a oricărui pui de bercenar.

Mergem mai departe spre centru, din timpurile când breslele-și împărțeau străzile negustorești, până la serile pline de fum și legături ilicite din Club A. Bogdan face din Bucureștiul natal un adevărat Macondo literar în episoade pline de erudiție și nostalgie, deopotrivă. (Cum primul loc în care am “aterizat” când am venit în București a fost zona Pieptănari / Eroii Revoluției, mai că-mi vine să iau cartea și să fac o excursie tematică prin acest tărâm magic împărtășit).

Blocul – cinematograf, figurile memorabile, melancolia

Suntem deja la nivelul scării de bloc, e blocul de pe Trestiana, cu unsprezece apartamente. În spatele ușilor lor se derulează filmele crepusculare care însoțesc existența profesorului Michi Lucescu, patruzeci de ani, bărbat divorțat, copilul unei familii destrămate, cel care împărtășește cu noi în introspecții lucide ori perspective onirice câte ceva despre ceea ce suntem cu toții: înduioșători și ingrați, penibili și eroici, candizi și libidinoși, carne muritoare acoperind o inimă ce se zbate și bubuie pentru viață.

Parcă pentru a ne întoarce privirea de la umanitatea totală a semenului nostru Michi Lucescu, autorul inventează unsprezece săli de cinema în unsprezece apartamente ale scării de bloc de pe Trestiana și ne poartă prin lume în pelicule inserate din când în când în text. De la cruciatul Frederic Barbarossa, până la epoca poetului proscris Ilarie Voronca, din Viena evreului Iacov Levi Moreno, în New York-ul poetului Delmore Schwartz (proscris și el) ori într-un viitor postapocaliptic în care un nou Potop pretinde pământurile și viețile, ne scufundăm în aceste povești paralele, fix cum te scufunzi în canapea la un film de pe Netflix, după o zi grea din care nu mai vrei să-ți amintești nimic.

Sunt basoreliefuri frumoase aceste “filme”, dar cartea e populată de asemenea cu personaje memorabile, excelent construite (poate pentru că le-am întâlnit adesea în viețile și drumurile noastre): Prințesa Ralu, Sergiu, Genu, bătrânul general, etc. figuri despre care am putea scrie încă o carte întreagă.

Abraxas te lasă cu o melancolie, te lasă conștient de propriile neajunsuri, marcat de neîmplinirile mici și mari ale vieții, cărând în spinare rucsacul greu cu anxietăți și frustrări ale strămoșilor, ale celor care s-au dus și ale celor lângă care îți duci viața. Erudit, baroc pe alocuri, fantastic uneori, romanul acesta cucerește prin imensa umanitate care se revarsă dintre paginile lui. Nu-i ușor de citit, uneori frazele se lungesc pe jumătate de pagină fără timp de respirație, dar niciun iubitor de literatură nu va regreta o asemenea lectură.