Premiul Jean Monnet 2024 a fost acordat în urmă cu câteva zile, în Franța, autorului britanic Ian McEwan pentru romanul Lecții – apărut în limba franceză cu titlul Leçons, și pentru întreaga operă. Romancierul va participa la festivitatea de premiere care va avea loc la Cognac, în luna noiembrie.
De fiecare dată când cumperi o carte via Răsfoiala, generezi un mic comision care ne ajută să ne continuăm munca. Cu doar un click, spunem împreună lumii că Noi Credem în Carte. Credem în tihna refugiului în care ne adăpostește, în freamătul minții care ne îndeamnă să descoperim totul, în bucuria și râsul cu care ne alină, în puterea ei de a lucra în inimile și mințile noastre pentru Bine.
Prezidat de scriitorul și eseistul francez Gérard de Cortanze, juriul celei de-a treizecea ediții a Premiului Jean Monnet a apreciat opera autorului astfel:
„Insolentă, provocatoare, insolită, extrem de originală, explorând toate ciudățeniile, excesele și ultrajele sufletului uman, opera sa se inspiră din toate genurile literare și este întotdeauna ancorată în istoria contemporană”.
Un obișnuit al romanelor scurte, cum sunt romanul de dragoste Pe plaja Chesil sau distopia Mașinării ca mine, autorul britanic a revenit în atenția cititorilor cu un nou roman amplu și ambițios care a cucerit juriul Premiului Jean Monnet. Potrivit companiei de cercetare de piață GFK, Lecții s-a vândut în Franța în peste 25.500 de exemplare.
Sub amenințarea norului radioactiv de la Cernobîl
În Lecții, protagonistul este un poet, Roland Baines, care, după nașterea fiului său, este părăsit de soție – scriitoare și ea – care hotărăște să se dedice pasiunii sale pentru literatură. Sub spectrul dezastrului abia petrecut la Cernobîl, bărbatul se scufundă într-o lungă perioadă de introspecție pentru a găsi rădăcinile acestui eșec. Ian McEwan îmbină minunat intimitatea cu istoria prin intermediul unui personaj emoționant și complex, ridicând întrebări cruciale pentru noi toţi. Ne putem controla cursul vieţii fără a le face rău altora? Cum ne modelează existenţa şi amintirile evenimentele globale aflate dincolo de controlul nostru? Ce putem învăţa cu adevărat din traumele trecutului?
Fragment din romanul Lecții, Ian McEwan
PARTEA ÎNTÂI
Era o amintire de insomniac, nu vreun vis. Iarăși lecția de pian – o pardoseală de gresie portocalie, o singură fereastră înaltă, o pianină nouă într-o cameră goală de lângă infirmerie. Avea unsprezece ani și încerca să cânte ceea ce alții ar fi recunos cut, poate, drept preludiul nr. 1 din Caietul I al Clavecinului bine temperat de Bach, versiunea simplificată, dar el habar n-avea de toate astea. Nu-și punea problema dacă e o compoziție faimoasă sau una puțin cunoscută. Era dincolo de loc și de timp. Nu-și putea imagina că cineva se chinuise cândva s-o compună. Muzica era o simplă realitate, o activitate școlară, sau ceva întunecat, ca o pădure de pini iarna, numai și numai a lui, propriul său labirint de suferință rece. N-avea să-l părăsească niciodată.
Profesoara stătea lângă el pe bancheta lungă. Rotundă la față, cu spatele drept, parfumată, severă. O frumusețe ascunsă în spatele felului de a fi. Nu se încrunta și nu zâmbea niciodată. Unii dintre băieți ziceau că e nebună, dar el se îndoia.
A făcut o greșeală fix în același loc, aceeași pe care o făcea mereu, iar ea s-a aplecat înspre el ca să-i arate. I-a simțit brațul încordat și cald lipit de umărul său, iar mâinile ei, unghiile date cu ojă, erau chiar deasupra poalei lui. A simțit o furnicătură îngrozitoare, care-i slăbea atenția.
– Ascultă. E un sunet simplu, ca un val.
Dar, când ea a cântat, el nu a auzit niciun val simplu. Parfumul ei îi copleșea simțurile și îl asurzea. O mireasmă dulceagă și pregnantă, ca un obiect dur, o piatră de râu șlefuită, care se împlânta în gândurile lui. Trei ani mai târziu avea să afle că era apă de trandafiri.
– Mai încearcă o dată.
A spus-o pe un ton ascendent, de avertizare. Ea avea ureche muzicală, el nu. El știa că mintea ei e altundeva și că o plictisește cu lipsa lui de însemnătate – încă un băiat cu mâinile pătate de cerneală, de la un internat. Degetele lui apăsau clapele discor dante. Vedea locul malefic de pe pagină înainte să ajungă la el, se întâmpla înainte să se întâmple, greșeala venea spre el cu brațele deschise ca o mamă, gata să-l întâmpine, mereu aceeași greșeală care venea să-l cuprindă fără promisiunea unui sărut. Și așa s-a întâmplat. Degetul lui mare avea o viață proprie.
Au ascultat împreună notele greșite stingându-se în tăcerea dezaprobatoare.
– Scuze, a șoptit el pentru sine.
Nemulțumirea ei s-a manifestat printr-o răsuflare rapidă pe nări, ca și cum în loc să-și tragă nasul și l-ar fi suflat, așa cum o mai auzise și altă dată. Degetele ei i-au dibuit interiorul coapsei, chiar la tivul pantalonilor scurți gri, și l-au ciupit cu putere. Noaptea, în locul acela avea să se ivească o mică vânătaie. Atingerea ei era rece și mâna ei s-a mișcat în sus pe sub panta lonii lui scurți până în locul unde elasticul chiloților îi întâlnea pielea. El s-a ridicat brusc de pe banchetă și a rămas în picioare, roșu-n obraji.
– Stai jos. Ia-o de la capăt!
Severitatea ei a șters cu buretele ceea ce tocmai se întâmplase. Totul dispăruse, și el deja punea la îndoială amintirea acelui gest. Șovăia în fața încă unei confruntări orbitoare cu felul de a se purta al adulților. Niciodată nu-ți spuneau ce știu. Îți ascundeau limitele neștiinței tale. Ceea ce se întâmplase, indiferent ce-ar fi fost, era vina lui, iar nesupunerea nu-i stătea în fire. Așa că s-a așezat, a ridicat capul spre locul unde ursuzele chei sol atârnau pe pagină și a început iarăși să cânte, și mai ezitant decât înainte. Nici vorbă de val, nu în pădurea asta. Prea curând, se apropia de același loc malefic. Dezastrul era iminent și conștiința acestui fapt l-a confirmat în clipa când degetul lui mare idiot a apăsat clapa în loc să stea nemișcat, cum ar fi trebuit. S-a oprit. Disonanța care a plutit îndelung în aer a sunat ca numele lui rostit cu voce tare. Ea i-a apucat bărbia între degetul mare și încheietura arătătorului și i-a întors chipul către al său. Până și respirația ei era parfumată. Fără să-și ia ochii de la ai lui, a întins mâna spre rigla de treizeci de centimetri de pe capacul pianinei. El n-avea de gând s-o lase să-l plesnească, dar, când s-a tras de pe banchetă, n-a prevăzut ce-o să urmeze.
[…]
Ce fel de iubire era asta? Faptul că născuse era viața greșită? De regulă, după ce bea mai zdravăn, se concentra cu ură pe ultima ei frază, pe care ea nu o dusese la capăt. Încearcă să mă ierți, ar fi trebuit să spună ea, așa cum m-am iertat eu însămi. Autocompătimirea fugarului în contrast cu limpezimea amară a celui rămas în urmă, a celui de care se fuge. Se înăsprea cu fiecare deget de scotch. Încă un deget invizibil care-i făcea semn ispititor. O ura tot mai mult, și fiecare gând era o reluare, o variațiune pe tema dezertării ei egoiste. După o oră de reflecții bombastice, știa că punctul critic nu e departe, punctul central al trudei mintale din seara respectivă. Aproape ajunsese acolo, să-și mai toarne un pahar. Gândurile îi încetineau, apoi se opreau brusc, fără niciun motiv, precum trenul din poemul pe care clasa lor trebuia să-l învețe pe dinafară drept pedeapsă. O haltă din Gloucestershire într-o zi caniculară și o liniște în care cineva tușește. Apoi îi venea iarăși în minte gândul lucid la fel de limpede și de stăruitor precum cântecul păsărilor din apropiere. Era în sfârșit beat și liber s-o iubească iarăși și s-o vrea înapoi. Frumusețea ei distantă și serafică, fragilitatea mâinilor ei cu oase mici și vocea ei cu o vagă inflexiune datorată germanei vorbite în copilărie, ușor răgușită, ca după o repriză de țipat. Dar ea nu țipase niciodată. Îl iubea, prin urmare el era de vină, și era drăguț din partea ei să-i spună în bilet că nu e așa. Nu-și dădea seama ce parte din el însuși trebuia incriminată, așa că pesemne totul era de condamnat.
Gen: Ficțiune
Autor: Ian McEwan
Traducător: Dan Croitoru
Editura: Polirom
Colecția: Biblioteca Polirom
An apariție: 2023
Editie: Necartonata
Format: 200 x 130 mm
Nr. pagini: 504
Ian McEwan este laureat al prestigiosului Booker Prize în 1998 și al Premiul Ierusalim pentru Literatură.
Premiul Jean Monnet pentru Literatură Europeană, în valoare de 5000 de euro, este oferit anual, începând din 1995, unui autor european pentru o operă scrisă sau tradusă în limba franceză. Procesul de selecție al câștigătorului este încredințat unui juriu format din scriitori, critici și jurnaliști.
rasfoiala.com 