Recenzie Mașinării ca mine, Ian McEwan

“Mașinării ca mine” e probabil cartea lui Ian McEwan care mi-a plăcut cel mai puțin. Dar asta nu spune că mi-a plăcut puțin, ci doar că mi-a părut cam săracă narativ. Mai bine zis dezechilibrată. Prea multă politică pe care, dacă n-o cunoști deja, nici n-o s-o cunoști prin cartea asta.

Dar e posibil să mă fi prins pe mine într-o prea mare nevoie de basme…

Cealaltă față a poveștii se leagă de frica noastră de AI (inteligență artificială) și dezbate niște idei foarte interesante despre inteligența roboților, care nu e similară inteligenței umane – și tocmai de aceea îi e superioară.

Tocmai asta m-a jenat la carte, faptul că partea de eseistică e înghesuită în roman, vârâtă cu forța într-un loc care nu-i seamănă. McEwan n-a avut răbdare s-o romanțeze puțin, să-i dea un glas și o formă mai puțin aridă.

Povestea de amor care oferă pretextul eseului despre AI este însă remarcabilă. Începe cu un trio – ea, el și el-robotul – și te face să-ți crezi: Previzibil, ea va alege robotul că e mai frumos, scrie versuri, calcă și nu umblă noaptea cu băieții.

Dar nu e așa, fiecare dintre personaje (inclusiv robotul – o creatura aparent fără istorie și viitor) are propria poveste care-l predispune la alegeri deloc previzibile. Iar robotul (-ții) din cartea asta nu seamănă cu alții de care ați mai auzit. Sunt alunecoși și capabili de… depresii? Dar și incapabili de acele lucruri care fac umanitatea demnă de dispreț și dragoste deopotrivă. Le găsiți voi, dacă vă cheamă cartea lui McEwan despre mașinării.

Salutări, răsfoitori!