Recenzie 2666, Roberto Bolano

Ficțiune istorică, feminism, literatură

Am remarcat la marii scriitori că au câte o carte-testament, iar pentru Roberto Bolano cred că 2666 este povestea lăsată lumii cu limbă de moarte. Cartea, moștenire – pentru – viitor este scrisă mai degrabă de nevoie, decât de plăcere. Scopul ei e să trimită în timp un personaj sau un fragment de istorie adevărată – adeseori teribilă, dar nu neapărat. Să salveze de uitare o personalitate sau evenimente cu care evităm să ne confruntăm.

Uneori eroul unei astfel de povești este un om peste ale cărui fapte sau operă s-a cam așternut praful. Julian Barnes a dedicat “Zgomotul timpului” compozitorului Șostakovich, iar Mario Vargas Llosa a scris despre Roger Casement, britanicul care a creat primul viral media denunțând crimele colonialiștilor și holocaustul african – cel despre care încă nu se vorbește îndeajuns. Guzel Iahina rememorează în Trenul spre Samarkand (pe care n-am reușit s-o termin din cauza grotescului) cumplitul destin al copiilor ruși, după Marea Foamete din anii 1920.

2666 și femeile ale căror nume nu le mai rostesc decât cititorii

2666 al lui Roberto Bolano e o astfel de carte, a memoriei umanității, cu diferența că povestea adevărată, povestea pe care scriitorul vrea să o salveze nu e singura poveste din roman, ci are drept “coperți” volumele întâi și trei care vorbesc despre viața lui Archimboldi (un scriitor fictiv) și despre un grup de admiratori fanatici ai săi.

Povestea salvată se petrece în Mexic, unde, în anii ‘90 și până chiar la începutul mileniului, sute de femei au fost măcelărite, torturate, violate și ucise de parcă erau furnici insesizabile, nu oameni întregi. Poliția și justiția n-au făcut nimic. L-au condamnat la un moment dat pe un tip a cărui vinovăție e incertă. Au mai pus la răcoare vreo două duzini de criminali care și-au ucis nevestele. Rămân totuși sute de cazuri de viol și crimă niciodată rezolvate.

Volumul al doilea din romanul 2666 este un fel de arhivă penală – la propriu – în care sunt expuse detaliile dosarelor acestor femei dispărute, sunt numiți potențialii suspecți și eventual condamnații. Ca într-o declarație dată la poliție. Cutărița a fost la lucru, apoi a luat-o pe strada cutare etc. Cadavrul a fost găsit la data D, urme seminale, escoriații etc. Cartea are rare pretenții și izbucniri de literatură, ca și cum Bolano ar spune cititorului: ce să mai facă literatura cu aceste lucruri ale ororii?

De ce a făcut-o Bolano? Răspunsul ar putea fi pasajul în care polițiștii se amuză, la cârciumă, cu bancuri misogine. Pentru că lipsa de respect față de femeie și față de genul feminin în general poate lua și acest chip. Chipul unei autorități care, în loc să caute și să pedepsească, transformă victimele în bancuri, le trivializează, le scoate din realitate, le anulează dreptul la demnitate.

Pentru că asta li se întâmplă adeseori, peste tot în lume, nu doar în Mexic, femeilor violate. Devin subiecte de anecdote, bancuri, ironii, blam, stigmat etc.

Oare ce l-a motivat pe Bolano? Să fi avut, asemeni unuia dintre personaje, vreo prietenă printre moartele date uitării de poliție și justiție, pe al cărei ultim drum a mers luni în șir, încercând să găsească criminalul și înfundându-se în gardul înalt și porțile fermei unui mafiot?

Volumele întâi și trei le-am citit foarte greu. A fost cât pe ce să renunț după prima sută de pagini – cea în care asistăm la plictiselile ultra-intelectuale ale admiratorilor lui Archimboldi. Oare așa își vedea oare Bolano fanii? Niște literați – obsedați sforăitori? Sau așa îi vedea pe veritabilii șoareci de bibliotecă, cei a căror viață se împarte între cărți, autori și nevoi fiziologice deranjante? Nu poți să nu te întrebi dacă acest Archimboldi obscur, dar preaiubit, nu e chiar un alter ego al lui Bolano… În fine, către finalul primului volum, parcă se mai drege treaba, personajele ajung prin Mexic, pe urmele scriitorului care le scapă mereu printre degete. Parcă e ceva viu acolo, nu doar obsesie pentru literatură și creatorii ei.

Volumul al treilea e tot despre Archimboldi. Ne poartă cu el în război prin toată Europa și culegem în continuare povești, suferim, iubim etc. Mai bun decât primul, poate cel mai bun dintre cele trei, dacă nesocotim greutatea morală a dării de seamă despre crimele nepedepsite, cea menită să transforme morțile a sute de femei anonime într-o lecție-avertisment pentru viitor.

Iată. Am scris și eu un fel de proces verbal. Nu știu ce părere am despre cartea lui Bolano. Nu cred că 2666 are șansa să condamne misoginismul și injustiția la ani grei de detenție. Cartea e greu de citit de un public la fel de voluminos ca ea, iar condiția unei povești care învinge timpul, care traversează deopotrivă minți și secole este, zic eu, accesibilitatea.

O cheie în care poate fi descifrat romanul este cea a fracturii între literatură și realitate. În vreme ce oamenii de lângă noi, femeile mai exact – în cazul 2666 – mor pe capete ignorate de lumea toată, intelectualii se plimbă prin țări exotice în căutarea unor povești sau a unor făuritori de povești care nu vor să fie găsiți. N-au oamenii culți altă treabă? Nu mai bine s-ar ocupa de ce e viu, decât de ficțiune. Poate acesta e mesajul ascuns în acest titlu criptic (2666), poate asta ne spune Bolano de pe lumea cealaltă.

Iubește literatura, dar iubește oamenii și viața mai mult!

Salutări, răsfoitori!

Ediția în limba română este momentan epuizată.