Recenzie 2666, Roberto Bolano

Am remarcat la marii scriitori că au câte o carte-testament. Cartea lăsată moștenire lumii nu e scrisă de plăcere, ci de nevoie. Scopul ei e să trimită în viitor o poveste adevărată – adeseori teribilă, dar nu neapărat. Să o salveze de trecut.

Uneori eroul unei astfel de povești este un om peste ale cărui fapte sau operă, crede scriitorul, s-a cam așternut praful. Julian Barnes a dedicat “Zgomotul timpului” compozitorului Șostakovich, iar Mario Vargas Llosa a scris despre Roger Casement, britanicul care a creat primul viral media denunțând crimele colonialiștilor.

2666 al lui Roberto Bolano e o astfel de carte, cu diferența că povestea adevărată, povestea salvată, nu e singura poveste din roman, ci are drept “coperți” volumele 1 și 3 care vorbesc despre viața lui Archimboldi (un scriitor fictiv) și despre admiratorii săi.

Povestea salvată se petrece în Mexic, unde, în anii ‘90 și până chiar la începutul mileniului, sute de femei au fost măcelărite, torturate, violate și ucise de parcă erau furnici. Poliția și justiția n-au făcut mai nimic. L-au condamnat la un moment dat pe un tip a cărui vinovăție e incertă. Au mai pus la răcoare vreo două duzini de criminali care și-au ucis nevestele. Rămân totuși sute de cazuri de viol și crimă niciodată rezolvate.

Volumul doi din romanul 2666 este un fel de arhivă penală – la propriu – în care sunt expuse detaliile dosarelor acestor femei dispărute, sunt numiți potențialii suspecți și eventual condamnații. Ca într-o declarație. Cutărița a fost la lucru, apoi a luat-o pe strada cutare etc. Cadavrul a fost găsit la data D, urme seminale, escoriații etc. Are rare pretenții și izbucniri de literatură, ca și cum Bolano ar spune cititorului: ce să mai facă literatura cu aceste lucruri ale ororii?

De ce a făcut Bolano? Răspunsul ar putea fi pasajul în care polițiștii se amuză, la cârciumă, cu bancuri misogine. Pentru că lipsa de respect față de o femeie și față de feminitate în general poate lua și acest chip – chipul unei autorități care, în loc să caute și pedepsească, râde de victime.

Pentru că asta li se întâmplă, peste tot în lume, nu doar în Mexic, femeilor violate. Devin subiecte de anecdote, bancuri, ironii, blam, stigmat etc.

Oare ce l-a motivat pe Bolano? A avut, asemenea unuia dintre personaje, vreo prietenă printre moartele uitate, pe al cărei ultim drum a mers luni în șir, încercând să găsească criminalul și înfundându-se în gardul înalt și porțile fermei unui mafiot?

Volumele întâi și trei le-am citit foarte greu. A fost cât pe ce să renunț după prima sută de pagini – în care asistăm la plictiselile ultra-intelectuale ale admiratorilor lui Archimboldi.

Așa își vedea oare Bolano fanii? Niște literați sforăitori? Nu poți să nu te întrebi dacă acest Archimboldi obscur, dar preaiubit, nu e chiar Bolano… În fine, către finalul primului volum, parcă se mai drege treaba, ajung prin Mexic, pe urmele scriitorului eluziv, parcă e ceva viu acolo.

Volumul trei e tot despre Archimboldi. Ne ia cu el în război prin toată Europa și culegem povești, suferim, iubim, etc. Mai bun decât primul.

No. Am scris și eu un fel de proces verbal. Nu știu ce părere să am despre carte. Nu cred că are șansa să condamne misoginismul la moarte. E greu de citit, iar condiția unei povești care traversează minți și secole este, cred eu, accesibilitatea.

Salutare, răsfoitori!

Un gând despre „Recenzie 2666, Roberto Bolano

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: