Recenzie Lăptarul, Anna Burns

Lăptarul de Anna Burns e probabil cartea anului pentru mine. Oare am zis asta deja anul ăsta? Atunci anulez prima zicere și insist pe expresia “pentru mine”, fiindcă Lăptarul nu-i o carte nici ușor de citit, nici pentru oricine. Dar este o capodoperă literară, literată și socială – câștigătoare Man Booker Prize 2018. N-o să apucăm probabil vremurile alea, dar cartea asta va fi studiată în școli – măcar în cele anglofone, dacă nu mai departe.

Dincolo de temă, conflictul interetnic  & interconfesional, Anna Burns scrie superb, e o maestră a lexicului, a introspecției și a vieții lăuntrice a introverților. Oare e și ea una? 

Autor – narator – personaj

Nu pot citi o carte cu un personaj cum e “iubita lăptarului” fără să mă întreb cât de mult autor conține. Fiindcă un autor e un cititor, musai, iar dacă personajul lui central e un cititor, cred că impregnarea e aproape inevitabilă.

Mi-au plăcut multe lucruri la cartea asta. Primul e că personajul principal rămâne până la final anonim. Numele ei e irelevant, pentru că identitatea ei e mai puternică decât numele. Iar identitatea ei e simbolică. E identitatea celui care trăiește în mijlocul unui conflict, dar reușește printr-un artificiu – refugiu să se eschiveze, să se pună la adăpost. (Face bine? Face rău? Face ce poate și ce are nevoie să facă pentru a supraviețui.) Dar vom afla că e imposibil să te aperi de lume și de războaiele ei imaginare și reale cu un acoperiș de cărți.

Mi-a plăcut deci că Anna Burns nu a vrut să-și singularizeze eroina, ci dimpotrivă, intenția ei a fost să o exporte în ființa oricărui alt cititor care se caută și regăsește în fata asta ciudată care citește mergând pe stradă; fata care respinge societatea pentru societatea unei cărți. 

Nu e o tipă populară, se înțelege, dar cititorii rareori sunt populari, sunt mai degrabă – asemeni scriitorilor – ființe care trăiesc la periferia forfotelor omenești. Nu o periferie fizică, ci metaforică. Sunt creaturi meditative, reflexive, tabietare, al căror zgomot preferat e liniștea unei cărți bune și al căror acasă e imaginația. Lumea largă e un loc prea mare și prea mic mic pentru un cititor.

Al doilea lucru care mi-a plăcut la domnișoara fără nume este că nu ți se dă socoteală de partea cui este. Relativizându-i apartenența politică și permițându-i să observe din neutralitate cele două comunități, Burns ne arată, prin ochii fetei, cum ne sabotăm singuri percepția și judecățile.

Alt lucru ascuns sunt numele celorlalte personaje – simbol. Fata noastră are trei flăcăi în preajmă. Unul este, citez, poate-iubitul – asta e tot ce știm despre identitatea lui legală. (Iar ea e, firește, poate-iubita.) Îmi place să cred că în textul original cei doi sunt “maybe-baby” – sonoritatea și dulcegăria s-ar potrivi mănușă cu sarcasmul autoarei.

De ce nu aflăm numele poate-iubitului? Fiindcă fata noastră este indecisă nu doar în ce privește apartenența ei, ci și referitor la inima ei. S-o păstreze? S-o înstrăineze?

McCutare e doilea flăcău a cărui identitate e “furată”. McPopescu acesta primește totuși un prefix local, ca să ne fie clar că are niște rădăcini, o istorie și simpatii bine definite. E tare caraghios omu’, un arhetip desăvărșit. Arogant fără măsură, mândru de ce nu-i al lui, gură – spartă, naiv până la ridicol, violent când nu-i faci mendrele.

Al treilea flăcău – care nu mai e demult flăcău – e însuși Lăptarul – care nu e deloc lăptar. Iar relația lui cu fata noastră este povestea de dragoste din roman care, tananana! spoiler!, nu conține dragoste.

Firul narativ care îi unește pe posibila iubită a poate-iubitului și pe Lăptar (personaj întunecos, imperial, ilegal) m-a dat pe spate. Pentru că mi-a amintit o teorie a comunicării care mă fascinează. Și anume că e suficient să vorbești convingător cuiva despre ceva ireal ca să tranformi acel ceva în ceva real.

Teoria asta se cheamă “profețiile care se auto-împlinesc” și a arătat că dacă îi spui (repeți) unui om constant că e un mincinos, vei obține un mincinos, chiar dacă respectivul era inițial doar un om care a spus o minciună. Pe scurt: Numele face lucrul sau omul. Ce semeni, culegi.

Cam asta se petrece cu fata noastră. Întreaga comunitate, inclusiv familia ei, vorbește neîncetat despre relația ei cu Lăptarul, deși relația nu există, iar fata face tot ce poate să nu se întâlnească nici măcar accidental cu personajul pe care lumea i-l predestinează, împotriva voinței sale. (Așa cum face lumea de când lumea cu fetele – te măriți cu McCutare că așa zicem noi). Zadarnică fugă. Lumea își dorește așa de tare ca ciudata care citește din mers să devină una cu ea, normală (autoexilarea pe care o practică îi vexează), încât n-are nicio jenă s-o dea unui cvasi-terorist deja însurat.

Și ce credeți? Ne trezim că încet, încet, sub presiunea atâtor zvonuri și bârfe și îndemnuri la dragoste cu sila, acoperișul de cărți sub care trăiește cititoarea noastră începe să troznească. Sper că v-am făcut curioși să aveți răbdare cu o lectură pe cât de grea, pe atât de plină de adevăr și de frumusețe.

Ce mai găsești pe Răsfoiala despre: