NU CITI Trenul spre Samarkand, de Guzel Iahina

Ficțiune istorică, violență extremă

Trenul spre Samarkand de Guzel Iahina este prima carte care mi-a făcut rău, greață. Fizic, nu metaforic. Am lăsat-o deoparte, definitiv, apoi mi-a trebuit cam o oră – două să îmi șterg din memorie imaginile create de autoare și să-mi revin. Romanul este de-o cruzime inexplicabilă, din perspectiva mea, la adresa copiilor și a altor făpturi neputincioase.

Despre Trenul spre Samarkand, editura Humanitas spune că ar fi printre cele mai bine vândute titluri de anul trecut. Cartea e imposibil de dus la sfârșit, estimez, de majoritatea celor care pun mâna pe ea. Asta înseamnă că nu e recomandabilă, iar recomandările sunt cele mai importante pentru notorietatea unei cărți. Cu o voință masochistă, eu am rezistat până la jumătatea romanului. Apoi mi-am dat voie să trec la altceva mai sănătos. Orice altceva.

Din câte știu și cred că știu bine, Guzel Iahina este citită mai ales de femei. Femeile românce preferă proze romantice, memorii încântătoare, Ileana Vulpescu și Cella Serghi, romanele Agathei și Rodicăi, thrillerele, cărțile sfătoase (de dezvoltare, spirituale, -iste etc), nu sunt chiar amazoane ale lecturilor crude. (Vă rog să mă anunțați, dacă fabulez.) Cine să fi cumpărat cartea asta zdrobitoare așa, în neștire?

Non-ficțiune cu titlu de roman

Ca și celelalte cărți ale scriitoarei, povestea trenului spre Samarkand e bazată pe istorie și pe întâmplări reale petrecute celor din familia sa. Bunicul patern al autoarei, pe când era copil, a fost dat la casa de copii și a devenit pasager de nevoie al uneia dintre “garniturile” foametei. Cu un secol în urmă, după Războiul Civil, aceste trenuri, puse la drum de angajați ai DGASPC-ului rusesc, culegeau copiii abandonați de părinți și de sistem și îi duceau spre regiuni în care puteau fi hrăniți, salvați.

În roman, ele apar la inițiativa unei femei supranumite mama copiilor ciuvași, personaj real pe ale cărei memorii este construită cartea. Asea Davidovna Kalinina pe numele ei adevărat, în carte comisarul Belaia, este trimisă pe teren să evalueze situația din orfelinatele Rusiei. Găsește un dezastru umanitar, la apogeu. Căminele sunt năpădite de copii lăsați de părinții sărăciți la ușa statului, iar cei care le conduc sunt incapabili să administreze situația și să le dea copiilor minim de demnitate umană – hrană și un pat pe care să doarmă. Așa apare în Rusia devastată de războiul civil sistemul de strămutare a orfanilor.

Absolut lăudabilă alegerea Iahinei de a rescrie aceste povești imposibil de imaginat. Spunem despre lucrurile teribile: nu se poate așa ceva. Ei, uite că s-a putut și acum avem cartea care bate obrazul umanității. Revin la verbul a rescrie, care este cheia acestei recenzii. Dacă sari peste pretenția de literatură de 400 de pagini, vei găsi nota de final a autoarei în care menționează zeci de volume de memorii (nu doar cel al Davidovnei) care au informat acest așa-zis roman. Știind ce am citit, îmi este clar că rescrie sau scrie nu sunt verbele potrivite. Transcrie este.

Fără a nega efortul – nu am dubii – enorm pe care Guzel Iahina l-a făcut pentru a documenta o carte necesară memoriei colective, întreb, de ce o cheamă roman? Dacă personajele pivot ale acestei povești sunt reale (și sunt), iar memoriile celui mai important dintre ele (mama copiilor ciuvași) sunt mai mult decât scheletul acestei cărți, cum mai este asta literatură? Când tu pui în text inclusiv replici copiate mot a mot din autobiografii și nu schimbi nimic relevant din ce s-a petrecut? (Putea să păstreze adevărurile cumplite, pe care cititorul trebuie să le știe pentru nota de final, care oricum devoalează ce era de aflat și memorat, ce și cine s-a petrecut aievea.)

Cruzimea extremă a personajelor m-a îndepărtat de carte. Dacă scrii un roman și nu un reportaj literar, de ce să nu oferi alinare fictivă măcar unuia dintre personajele care acum sunt oricum, la propriu, o apă și un mormânt. Celui mai năpăstuit dintre ele, de pildă. Dacă viața nu i-a dat nimic nimic bun, de ce să nu-i dai tu? Ești scriitor, faci ce vrei cu povestea.

Fac referire aici, dar nu doar, la fragmentul care redă sinuciderea lui Sinea – Ciuvașul, un copil emaciat de foame și boală, într-un episod psihotic. Este probabil cel mai urât lucru pe care l-am văzut (în minte) vreodată. Și l-am văzut pentru că scriitoarea a ales să ni-l descrie în detalii înfiorătoare, ca într-o scenă de film de groază. A ales asta, când putea să îi inventeze moartea aproape de oamenii care au încercat să îl salveze. Putea fi mai bună ca viața.

Am înțeles, nu ai vrut să pui frumusețe în aceste povești tragice. Ai vrut ca cititorii tăi să le cunoască așa cum au fost ele. Necruțătoare. Insuportabil de dureroase. Răvășitoare de minte și vintre. Dar atunci le poți numi literatură?

Există și alte căi literare de a nu lăsa o poveste sau mai multe să se stingă în uitare și arhive. Svetlana Aleksievici face asta excepțional, fără a-și tortura cititorii. În relatările sale despre Cernobîl, deși redă explicit oroarea de a fi viu într-o zonă care otrăvește tot ce e viu, de la pământ și apă până la oameni și berze, contrabalansează mărturiile greu de digerat cu interstiții duioase despre familie, dragoste, supraviețuire, renaștere. Permite măcar iluzia unui oarecare echilibru între viață și moarte, minciună și adevăr, deznădejde și credință.

Acest echilibru, care ține cititorul legat afectiv de poveste și te asigură nu va fugi de carte – ca mine – oripilat de silă și groază, nu există în Trenul din Samarkand. Deev, conducătorul copiilor refugiați, Supermanul creat de Guzel Iahina (dacă nu o fi și el copia vreunui personaj real) ca să salveze cu puterile lui supranaturale inexistente pasagerii trenului blestemat, nu e Superman. Când e măreț, când e ridicol, când e sinucigaș de curajos, când tace ca o mătură, de parcă Iahina nu s-a putut hotărî dacă romanul ei poate suporta și un Superman și o Wonder Woman – mama copiilor ciuvași.

Teme teribile – șanse mari la Nobel

Singura explicație pe care o găsesc pentru cartea asta suprasaturată de imagini care taie în cititor pe viu este că, încurajată de succesul uriaș al primelor sale romane, Guzel Iahina a decis, deliberat și conștient, să iasă cu trenul de pe șine, direct către premiul cel mai balșoi. Scriitoarea a lucrat în relații publice, deci știe exact pe ce butoane să apese ca să obțină ce vrea. Dacă Cernobîl s-a vândut așa de bine, chiar și în SUA, de ce nu s-ar vinde și Samarkand? Îl facem mai groaznic, și mai groaznic, groaznic cu copii suferinzi de mizerie, boală și foame, groaznic cu copii bolnavi psihic, emaciați, sinucigași și adulți nepăsători, care nu mai au inimi și limite și umanitate – groaznic. Oamenilor le place groaznic.

Trenul spre Samarkand este al treilea roman al rusoaicei inspirat de teribile fapte reale făcute de oameni celor mai slabi decât ei. În toate cele trei cărți personajele centrale sunt prizonieri, refugiați, migranți. Aceasta este rețeta perfectă pentru Nobelul pentru Literatură, acordat în mod tradițional pentru reușite literare deosebite, dar mai ales politic – pentru transpunerea în literatură a unor istorii reale ale injustiției pe care sistemele și neumanitatea se străduiesc să le îngroape în tăcere.

Am căutat să aflu ce cred alți cititori despre Trenul spre Samarkand. Din cauză că volumul e relativ recent lansat, nu am găsit multe impresii (nici contrare celei pe care o citești acum), însă am găsit altceva. Cartea a fost tradusă în română înaintea limbilor mai populare – engleză, franceză, spaniolă. Asta arată două lucruri. Primul, cineva a împins-o puternic înainte (spre traducere și publicare) și al doilea, se poate să nu fiu singura care crede că rusoaica a ieșit de pe șine, dintr-o dorință necumpătată de a face… Dreptate… bani… literatură neasemuită? Le face pe toate acestea, nu știu însă dacă va face ce este cel mai important pentru un scriitor. Noi cititori.