NU CITI Un ceai la capătul lumii, Francesc Miralles și Angeles Donate

Ficțiune inspirată de fapte reale

Evaluare: 2 din 5.

Un ceai la capătul lumii – Francisc Miralles și Angeles Donate au găsit pentru cartea lor un titlu așa de îmbietor, că îți vine să o cumperi doar pentru copertă și pentru această promisiune dulce, așteptând cu toată naivitatea posibilă în mintea ta de om mare să găsești în ea un ceai cald, verde și bergamotă, aromat și alinător. În schimb vei găsi, din păcate, un caz clasic de “nu judeca o carte după copertă”. În sensul rău.

libris.ro

“Am fost o dată și ce frumos eram”

Am cumpărat Un ceai la capătul lunii prin ianuarie, după ce citisem despre carte că spune povestea reală a unui japonez, fost polițist, Yukio Shige, care locuiește la un capăt de lume, o faleză unde oamenii necăjiți vin să-și adune gândurile sau… să le spulbere. Mi-am zis ce om fabulos și interesant trebuie să fie acesta (abia aștept să aflu despre el), care poate să stea la marginea unei prăpastii, între durere și nimic, și să-i cheme pe oameni înapoi în speranță și în viață.

Acum, înainte să scriu tot ce mi-a displăcut la cartea aceasta atât de fabricată încât, pentru mine, a spoliat povestea reală din care e inspirată, trebuie să mărturisesc ceva. Sunt genul de cititor care nu gustă siropurile, nici stridențele – îmi strepezesc cerul. Da, vreau și primesc puțin sirop, dar când inversezi proporțiile și pui o cincime apă și restul sirop… Nu, mulțumesc. Dacă personajul central al cărții nu era japonez, poate nu mă jena așa mult ridicolul. Japonezii sunt oameni cu gesturi economicoase, eleganți chiar și când poartă haine colorate și cumpătați la vorbă. Într-Un ceai la capătul lumii nu prea vezi sfiala japoneză, proverbialul lor bun simț este, în tonul acestei cărți, o absență uriașă.

În Japonia, noi spunem – cuiul care bate la ochi, va avea parte de ciocan!

Yukio shige PENTRU NEW YORk TIMES

Miralles și Donate și-au scris romanul la persoana I, inventând un personaj – jurnalistul – care-și mărturisește povestea de viață și de redescoperire a sensului vieții, după întâlnirea cu Yukio, zis și Kosei – San. Poate aici sunt prima și a doua problemă. Întâi faptul că două persoane diferite, un bărbat și o femeie, au încercat să aibă o singură voce în poveste. Și nu le-a ieșit. Viața lăuntrică, frământările și dilemele acestui personaj sunt așa de puțin consistente și atât de stridente pe alocuri, că te zgârie pe “urechea literară” (dacă ai…). Iar apoi, poveștii jurnalistului i se acordă așa de multă cerneală, încât bătrânul salvator este aproape înghesuit în propria carte.

Iată cum dialoghează personajul principal cu rămășițele (cenușa) fratelui său, recent plecat pe lumea cealaltă:

– Frivol ca întotdeauna, Jonathan… E ușor să-i judeci pe ceilalți din liniștea unei urne. Dar, dacă crezi că o să-mi asum toată vina pentru ce ți s-a întâmplat, ai dat-o în bară. Fiecare este răspunzător pentru destinul lui și tu ți l-ai împlinit în felul tău. Aruncă rahatul altuia, nu mie.

litera.ro

Nu știu cum vă sună, dar eu nu pot vedea cu ochii minții o persoană care, în siajul imediat al unei morți, în faza doliului care te împietrește cu scopul supraviețuirii, se poate certa cu cenușa fratelui pe un ton didactic, lipsit de decență. Miralles face o alegere care nu-l onorează – sumarizează și trivializează suferința, o transformă în instrument de marketing.

Poveștile reale pe care se bazează cartea, istorii de viață despre o deznădejde atât de mare încât aduce cu ea cel mai cumplit sentiment omenesc (dorința de a muri) și povestea care le leagă, cea a bătrânului gardian al abisului care-i întoarce pe rătăciți înapoi la viață, nădejde și încredere, sunt tratate facil, superficial și lăsate în penumbră de panseurile jurnalistului și ale altor personaje care vorbesc în parabole, cu morți și cu vii.

Din perspectiva de cititor avizat, asta e grafomanie, nu literatură. Se întâmplă atunci când ești atât de îndrăgostit de ideea de a scrie, încât ești incapabil să discerni între tine și personaje sau să-ți dozezi, să-ți temperezi logoreea și să lași vocile din poveste să vorbească pentru ele însele, fără să le pui cuvintele tale în gură. Când ești atât de dornic să fii tu personajul despre care scrii, încât îți parazitezi propria literatură – am fost o dată și ce frumos eram.

ro.loccitane.com

O duzină de personaje care strivesc corola de minuni a poveștii lui Kosei – San

Din păcate pentru cartea asta, jurnalistul nu este singurul personaj care în loc să vorbească omenește, natural, face literatură slabă. Iată cum descrie întâlnirea cu Kosei – San, una dintre femeile salvate de bătrân:

Eram atât de hotărâtă, încât am ales o stâncă ieșită în afară, practic un tobogan deasupra abisului. Când am pus un picior în gol și m-am uitat în jos, am simțit că inima avea să-mi spargă pieptul și tot trupul mi se înfiora. Ca să-mi fac curaj, mi-am spus “Încă un pas și voi fi împreună cu Josh, oriunde s-ar fi aflat”. Îmi țineam răsuflarea. […]

O ultimă mână a schimbat totul.

Cine vorbește așa? Povestind un moment ca acesta, cine spune o ultimă mână a schimbat totul? Natural ai zice: atunci a apărut pe Kosei – San sau atunci Kosei – San m-a prins de mână. Oamenii nu declamă, nu scriu atunci când vorbesc, nu inventează metafore dramatice, cu atât mai mult într-o situație în care atenția este concentrată intens pe aspecte fizice. Nu mai zic că mi se pare neverosimil ca japonezul salvator s-o pândească epic pe biata femeie, să aștepte ca ea să ajungă până deasupra prăpastiei, înainte s-o oprească de la sinucidere.

Un alt personaj inventat – asta e altă problemă a cărții, oamenii ei sunt atât de fictivi încât ți-e greu să crezi că există, chiar și în imaginație – este tipa care apare subit în călătoria jurnalistului rătăcitor, cu toate cuvintele înțelepte la ea, o seninătate nepământeană și disponibilitate imediată pentru sex. Din nou, poate eu sunt problema (nu sunt sarcastică!). Poate naivitatea mea vine la pachet cu o ciudat de inconsecventă neîncredere în întâlniri predestinate, în oameni care au capacitatea extraordinară să schimbe neputințe de-o viață, în doar câteva zile de seminar ad hoc de self-help.

În fine, lucrul care mi-a făcut aproape imposibilă lectura a fost rebotezarea personajelor cu nume englezești. Deci avem acest bătrân japonez, care stă la capătul lumii și îi salvează pe Rose, Matt și Jennifer (inventez și eu, n-are sens să le caut numele, oricum sunt pseudonime). De ce să faci așa ceva? De ce să dai nume englezești în loc să le păstrezi sonoritatea unică – Haruki, Asahi, Akira? Așa de puțin credit îi dai cititorului, încât crezi că vrea să le spună John și Mary tuturor japonezilor, din lene, comoditate? Acest rebranding a stricat definitiv pentru mine cartea. I-a știrbit din veridicitate, a mutat-o de la A fost o dată în Japonia la A fost o dată Nuștiuunde. I-a luat tocmai motivul pentru care îmi dorisem s-o citesc, identitatea culturală.

libris.ro

Suspectez că Miralles a folosit povestea lui Kosei – San ca să facă un ban. Lucru normal, moral și obișnuit în lumea cărților. Așa se naște literatura, din întâmplări la care suntem martori și din oameni vii, mai ales din cei admirabili și din cei groaznici. Problema nu e că Miralles a folosit viața lui Kosei – San și pe ale celor salvați de el și de echipa de îngeri omenești pe care a strâns-o lângă el (care nu e menționată în carte) – problema e cum a făcut asta și anume superficial, cu literatură ușoară. Fără să acorde răbdare, documentare temeinică și considerație. (O altă carte pe care am inclus-o în categoria NU CITI, Trenul spre Samarkand, merge exact în extrema cealaltă, face din documente literatură și nu face literatură acolo unde poate ar fi fost oportun. Soluția este previzibilă, echilibrul. Suferința nu trebuie nici trivializată, nici exploatată, ci repovestită cu smerenie și cu respect pentru protagoniști.)

Iată aici un articol (în engleză) care onorează viața lui Kosei – San.

Mă refer doar la Miralles și nu comentez despre co-autoare, pentru că l-am căutat un pic prin bibliografie și am găsit o suită de romane și colaborări exotice, literatură inspirațională.

Cel mai frumos loc din lume e chiar aici 
Ikigai: Secrete japoneze pentru o viață lungă și fericită
Metoda ikigai: Secrete japoneze pentru a-ți descoperi adevărata pasiune și a-ți atinge țelurile în viață
Ichigo-ichie: Arta japoneză de a te bucura de fiecare clipă

Iată un pic de realitate pentru aceste titluri. Organizația Mondială a Sănătății avertizează că, față de alte naționalități, japonezii sunt de trei ori mai predispuși să își ia viața.

Cam toate cărțile lui Miralles sunt inspirate de cultura japoneză pe care pare că și-a însușit-o și o folosește în scris și în cursurile sale de dezvoltare personală. Cărțile ne fac viața mai bună, dar eu sunt puțin receptivă la rețete de succes, superlative și descrieri care conțin termenii secrete (nu mai e secret, dacă îl publici, nu?) și viață fericită. Cărțile care mi-au schimbat viața nu promit nimic în titlu. (Omul în căutarea sensului vieții, Alegerea, Trei femei etc).

Acum că știu aceste lucruri despre Miralles, are sens să ai o poveste fantastică în poală, cum se zice, și în loc să o rescrii cu răbdare și decență, echilibrând literatura și mijloacele ei cu faptele petrecute, cum cer astfel de istorii uimitoare, cu potențial de a schimba mințile și viețile cititorilor, să te apuci să inventezi situații care nu seamănă deloc cu viața, așa cum e ea.

Viața e un romanicier prost. Haotic și ridicol.

Javier marias

Am citit totuși cartea până la final, dintr-un singur motiv – este așa de subțire (ca literatură și ca volum), încât am scăpat de ea rapid. Am tot sperat că, printr-un miracol, poate măcar personajul ei central (mă mir că nu l-au botezat și pe el, Jerry) să fie lăsat să spună ceva autentic într-un târziu… Și poate chiar a zis, dar eu eram deja atât de obosită de excesele și alegerile bizare ale autorilor, încât n-am reținut.

Este, firește, și o chestiune de gustibus. Fiecare citește cu propria experiență de viață și de lectură, cu un fundal social și cu unul emoțional și are toată libertatea să aleagă cărțile despre care crede că îi fac bine și îl îmbogățesc, înveselesc ș.a.m.d. Nu am interzice niciodată vreo carte, nici măcar pe cele despre care credem că sunt maculatură. Fiecare scriitor are publicul lui și suntem conștienți de subiectivism. Totodată, credem că este de datoria noastră, în calitate de modești cronicari, să atragem atenția asupra cărților despre care avem suspiciuni că sunt mai mult marketing decât literatură. La final, fiecare cititor decide pentru el, iar alegerea sa e mereu cea mai bună.

Salutări, răsfoitori!

Articolul conține bannere publicitare, butoane și linkuri către librării online. Prin accesarea lor și plasarea unei comenzi, ne ajutați să scriem zilnic despre educație, carte și lectură și să vă aducem cele mai noi vești din lumea culturală și literatura universală. Plasarea comenzii via Răsfoiala nu modifică prețul produselor comandate.

bestvalue.eu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: