Recenzie Zuleiha deschide ochii, Guzel Iahina

ACEST ROMAN E INSPIRAT DIN FAPTE REALE

Nu știu de unde să încep să laud cartea asta. E răvășitor de frumoasă. Balșaia Kniga e numele premiului pe care l-a primit Guzel Iahina pentru Zuleiha. “Marea Carte”. Îl merită!

Guzel e Steinbeck a rușilor. Scriitorii nu sunt musai mari povestitori. După mintea și știința mea, Mari Povestitori sunt doar câțiva: Steinbeck, Garcia Marquez și atât. Da, da. Boscorodește-mă. N-ai decât. Pentru mine, ei doi sunt marii istorici ai omenirii. GM prin oralitate și magie. Steinbeck prin autenticitate și o magie mai rugoasă, mai reală, o magie a raționalului care supune emoția, o educă și o folosește ca pe un piolet. Dacă nu pricepi ce zic, trebuie să citești mult Steinbeck. Tot Steinbeck.

Guzel și-a făcut loc rapid și impetuos între monștrii sacri. Romanul ei are acel ceva care face dintr-o poveste o SAGA pe care o ții minte toată viața. În miezul poveștii e mândria. Nu mândria arogantă și obtuză.

Demnitatea. Forța de a suporta viața așa cum e ea – imprevizibilă, nemiloasă, nepoveste.

“Zuleiha deschide ochii” este romanul mândriei de a fi. Sunt multe personaje cu care Zuleiha se aseamănă prin reziliență și curaj. De la Aureliano Buendia și până la Vitoria Lipan, caracterul Zuleihei e în toate marile figuri literare.

Zuleiha e puterea de a suporta dificultatea de a trăi. E firul roșu care perpetuează omenirea. O iubești la prima vedere. Pentru că în ciuda numelui și a limbii, Zuleiha nu e doar tătăroaică. Este acel caracter (universal) care te face să te ridici oricât de dărâmat ai fi și să-ți zici: pot.

Cuvintele tătărești presărate prin carte, te scufundă adânc în lumea în care “băiatul meu drag” e “ulîm”, iar privighetoarea e “sandugaci”. Zuleiha e mama.

O iubești pentru că e simplă și onestă. Chiar și când minte, e onestă, pentru că micile ei gesturi necreștine nu sunt decât probe că e imperfectă, deci adevărată.

O iubești pentru că e proastă făcută grămadă (naivă), fiindcă așa i s-a spus că se cuvine să fie.

O iubești pentru că nu fuge, atunci când e al naibii de greu. O iubești pentru că ai obosit teribile să alergi mereu după ușor și ți-ai dori să te poți înapoia, ca ea, în puterea de a accepta și de a trăi demn cu greul.

O iubești pentru că loialitatea ei poate fi comparată doar cu a păsărilor care străbat an de an două continente ca să se întoarcă acasă.

Iar la sfârșit o iubești pentru că învață să renunțe, atunci când loialitatea ei este mai mult decât ce se așteaptă de la ea.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: