Recenzie “Refugiații”, Viet Thanh Nguyen

“Refugiații” sună puțin trist, nu? Te face să te gândești la oameni care acostează pe coastele Greciei și Italiei, flămânzi, respinși și desculți. Vagabonzi fără șanse ajunși cu greu prin satele depopulate ale Bulgariei, traversând Serbia, România, în căutarea acelui vest pașnic, fabulos și prosper care poate le va da o casă nouă.

Nu așa arată refugiații lui Viet Thanh Nguyen. Sunt oameni ca tine și ca mine, care au depășit, în timp, războiul, criza, pericolul, săracia. Ce le-a pus viața în cale. Unii cu fuga, alții cu ajutorul altor oameni, toți cu refugiul în prezent pentru că “singura eternitate e azi”, nu?

S-au reinventat. Sau cel puțin așa pare, la prima vedere. Pare că s-au integrat în noile lor țări, că s-au acomodat cu noile lor meserii și că e bine în noile lor familii. Ai crede că le plac numele noi pe care sunt strigați. Nume mai ușoare decât cele vechi – pentru ceilalți. Pare că au fiecare și toți la un loc șansa la o viață normală.

Una dintre ultimele povestiri din volum – Americanii – spune povestea fiicei unor fugari. Fetei nu-i place viața din occident, așa că se mută, la maturitate, în Vietnam. Părinții (“americanii”) vin în vizită și marea revedere devine un dans războinic care ar fi caraghios, dacă n-ar fi trist. Fiica se căznește să le redeștepte patriotismul mort, iar ei se zbat s-o ia înapoi în State, acolo unde ea nu se simte “acasă”.

Apoi o alta, la fel de frumoasă, povestește despre un tată care, după război, își abandonează vechea patrie, casa, soția și cele trei fiice ale lui. În schimb, își face o nouă familie și le dă fiicelor născute în S.U.A. numele celor de-acasă. Phuong, una dintre fiicele abandonate, face o obsesie pentru tiza ei, sora care trăiește în lux, de cealaltă parte a lumii. Pare o viață de care merită să fii obsedat, nu? Apoi, într-o zi, Phuong “cea bogată”, vine să le cunoască. Le duce la restaurante scumpe, le copleșește cu cadouri. Este, la rândul ei, copleșită cu dragoste. Până în momentul în care, întrebarea care a stat mereu la pândă, este rostită:

“Cum e tata?”

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: