Ediția 2024 a Festivalului Internațional de Literatură și Traducere FILIT Iași ne-a prilejuit întâlnirea cu remarcabilul scriitor irlandez Colm Tóibín. Cititorii români l-au descoperit datorită romanelor sale Testamentul Mariei, Brooklyn, bestseller ecranizat cu o distribuție remarcabilă, Casa numelor și Magicianul, biografia fictivă a laureatului Nobel pentru Literatură Thomas Mann. Cea mai recentă carte a sa, Long Island, este în pregătire și în România.

Colm Tóibín a răspuns cu umor, spontaneitate și onestitate crudă întrebărilor despre relevanța literaturii într-o lume a ecranelor, puterea ei vindecătoare, motivul pentru care cărțile nu concurează cu audio-vizualul și pericolul nevăzut al deocamdată incontrolabilei IA.

Dacă au existat la FILIT Iași invitați care nu-l citiseră pe Tóibín, nu vor mai exista. Ne-a fermecat cu personalitatea carismatică. Seara FILIT petrecută alături de el și moderată excelent de Marius Chivu a fost printre cele mai reușite, datorită umorului său delicios, deschiderii față de public (vulnerabilității) și calității de orator. Este un povestitor desăvârșit. Îi place mult adjectivul “straniu” și expresia “ce idee stranie”, pe care o folosește pentru a desemna ființe vegetale sau concepte nestranii.

“Ce idee stranie e literatura!”

Interviul este sărac în formă scrisă. Colm Tóibín comunică enorm prin limbaj nonverbal. Spune la fel de mult cu privirea, gesturile, postura și mici tăceri, pe care le prelungește (invită la o tăcere împărtășită), în care “pune” paragrafe întregi. În anumite fragmente din interviu, de pildă cel în care discută IA, tonul poate părea pătimaș și revoltat. Colm Tóibín era oarecum revoltat, dar nu agresiv. Era stupefacție în privirea sa, nu mânie. Stupefacție în fața absurdului.

Trăim într-un roman de Kafka, mai mult ca niciodată.

Oamenii obișnuiau să scrie pentru că doreau să împărtășească experiențe, pentru a le înțelege mai bine și pentru a crea povești. Experiențele și poveștile sunt astăzi narate și urmărite de tineri pe Instagram, Youtube, TikTok ș.a. Poate concura literatura cu conținutul din social media?

Cred că e același lucru cu a te întreba care este diferența între fructe și carne. Să ne imaginăm că suntem în Spania într-o mașină care rulează către coastă. Totul este arid și uscat. Însă pe măsură ce înaintezi către Valencia… observi lămâii. La ce folosește un lămâi? Cine are nevoie de el? Lămâi? De ce? Dacă e să-l compari cu o friptură sau cu grâul, cu pâinea, cu peștele… Apoi mergi mai departe și începi să vezi portocalii. Și apoi te gândești, ce straniu este un fruct. Ce idee stranie aceasta – a unui fruct.

Ce idee stranie este literatura! (râde)

Deci spuneți că literatura este mai bogată?

Nu, spun că este ca lămâia, inutilă, dar straniu de minunată, atunci când o ai. Nu e ca și cum nu se poate trăi fără ea. Poți trăi o viață completă, fără să citești un roman. Dar dacă ai citi un roman, ar fi ca atunci când pui lămâie peste pește.

Mircea Cărtărescu a spus ceva asemănător: “Se poate trăi și fără literatură, dar nu vei ști niciodată ce pierzi, dacă nu citești.”

Da… Iar unii oameni chiar trăiesc fără literatură. Nu are niciun rost ca, doar pentru că sunt scriitor, să spun ceva de genul: E obligatoriu să citești! Dintotdeauna literatura a fost destinată unei minorități, este doar pentru anumiți oameni. Și iată că și astăzi mulți tineri sunt nebuni după cărți. Iar alții nu. Viața și literatura nu sunt două ființe pe care le pui una lângă alta, iar ele imediat se plac. Literatura este mult mai stranie, mai misterioasă… Literatura nu este nici solidă, nici stabilă și, din acest motiv, este greu de găsit. Dacă ai încerca să îndeși literatura într-un loc strâmt, ar ieși inevitabil la suprafață.

Anumiți politicieni sau oameni aflați la putere se tem de literatură, dar mulți nu se tem. Trump nu se teme. Nu e ca și cum literatura poate face diferența pentru alegerile din America. Ceea ce face diferența sunt banii.

Deci politica și literatura…

Nu știu ce să zic… Ceea ce pot spune este că în Irlanda, atunci când a fost nevoie să ne imaginăm sau să inventăm o națiune, literatura a contat… Altfel spus, au fost odată Irlanda și Anglia. Ce era Irlanda în acea vreme? Cei care au formulat adecvat ideea de națiune au fost scriitorii. Nu patrioții, nu compozitorii, ci scriitorii. Pe la 1900, scriitorii au început să scrie o literatură care a contat enorm, pentru că în ea existau imagini rebele, puternice și apolitice. Era ceva întru totul inedit care deschidea noi spații pentru imaginație. Acest lucru se întâmpla în dramaturgie și în poezie și a culminat în 1922, an în care a fost întemeiată Irlanda, primul stat care s-a eliberat și a devenit independent de Imperiul Britanic, după Statele Unite ale Americii. Iar un alt lucru care s-a întâmplat în același an a fost apariția romanului Ulise.

Literatura modelează identitatea unui popor…

Da. Și mai mult decât atât, în acei ani literatura, chiar și poezia, lirica, poemele de dragoste au devenit ceva important pentru oameni. Ceva nou și important. 

Dintre toți scriitorii literaturii universale l-ați ales pe Thomas Mann, pentru “Magicianul”. De ce tocmai pe el?

Din cauza ambiguității. Nu era nimic în legătură cu el despre care puteai să spui cu certitudine că este adevărat. La fel de bine putea fi adevărat contrariul. Era un mare democrat și totuși, în 1914, a fost monarhist. A avut câteva scrieri antisemitice. Era homosexual și avea șase copii. Deci tot ceea ce făcea era ambiguu. Mi se pare că literatura sa vine dintr-o personalitate în care multe lucruri sunt nerezolvate, iar lucrul acesta mă interesează. Am ce lucra cu un astfel de material. Aș putea spune că nu pot lucra cu simplitatea.

(În interviul acordat în cadrul serilor FILIT, Colm Tóibín a completat descrierea romanului cu afirmația că, având în vedere Magicianul și Maestrul, roman în care îl portretizează pe Henry James, și-a dat seama că, probabil, și-a scris propria autobiografie fictivă, pentru că viața sa este foarte asemănătoare cu a celor doi scriitori.)

Cumpără cartea
	Vezi prețul
	Vezi prețul
	Vezi prețul

Ne poate vindeca literatura?

Nu. Un doctor te poate vindeca. Un filozof te poate ajuta să-ți explici anumite concepte. Un preot te poate binecuvânta. Un politician poate mări impozitele și apoi să încerce să folosească banii cu înțelepciune. Dar un scriitor nu poate face nici unul dintre aceste lucruri.

În acest caz, la ce e bună literatura?

La ce e bună lămâia? (râde)

Deci e o chestiune de afinitate. De gusturi.

O să încerc o comparație. Dacă realitatea este ceva transparent și imobil, care se află acum pe peretele din spatele tău, tu n-o poți vedea, pentru că lumina care pătrunde prin fereastră e orbitoare. Rolul scriitorului este să întunece fereastra, astfel încât realitatea să devin vizibilă.

Vorbind de lucruri care nu se văd. Ce credeți despre inteligența artificială?

Nu-mi pasă. 

Nu o vedeți ca pe o amenințare?

Este o amenințare. Este o amenințare enormă și minunată de comică, care va deveni și mai performantă și mai mare. Deja este foarte performantă, în forma actuală. Sunt scriitori care spun că nu va avea niciodată Acel Ceva. E o prostie! Va avea sensibilitate și îți va lăsa senzația de experiență, de “viață trăită”. Toate aceste lucruri pot fi realizate. Eu sunt unul dintre oamenii care pot dovedi că munca mea a fost folosită de către acele companii – gigant pentru a crea IA. Putem numi nici nu știu câți alții și printre numele lor e și al meu. Mi-au folosit munca, iar eu pot dovedi asta. Iată-mă. E ca și cum aș fi îngrășământ pentru plante. Știți cum se folosește bălegarul pentru a fertiliza plantele? Brusc, am devenit bălegar. Prin asta înțeleg că, atunci când plantezi o sămânță în pământ, pentru a o face să crească, ai nevoie de ceva să o ajute. Și atunci folosești bălegarul de la cai.

Deci Chat GPT m-a folosit ca pe bălegar.

Am un prieten a cărui muncă a fost de asemenea folosită pentru alimentarea IA, dar în cazul lui este mult mai evident. În viața reală numim asta plagiat. Întrebarea este: putem face ceva în legătură cu asta? Iar răspunsul este nu. Ăsta este lucrul cel mai interesant. Aceste organizații sunt atât de mari și atât de puternice, încât aproape că nu le poți identifica. Dacă te-ai porni să le chemi în judecată, cu un avocat, nu ai ști pe cine să chemi, atât sunt de divizate și de greu de urmărit. Aici apare Kafka și realismul lui social.

Avem o organizație uriașă, care se comportă ca și cum ar fi Dumnezeu,
dar care este greu de numit și de găsit. 

Situația pare foarte clară. Ai furat un bun de la mine. Se numește plagiat. Legea copyrightului spune clar asta. Însă eu nu te pot găsi. Între timp, tu devii din ce în ce mai mare și mai bogat cu fiecare zi care trece, iar eu rămân neschimbat.

În lumea de azi există o forță care este nefiresc de intangibilă, care poate lua orice vrea de la absolut oricine, fără să dea socoteală.

În timp ce noi vorbim despre a alege între Trump și Kamala Harris, în lume există ceva care a scăpat complet de sub control și care nu este internetul. Există într-adevăr un grup de oameni la care ne-am putea referi, dar nu putem face o conexiune între ei și restul. Argumentul lor este că inteligența artificială va îmbogăți umanitatea și va face lucrurile mai ușoare pentru noi toți. Dar hai să luăm un exemplu concret. Eram într-un turneu de promovare a uneia dintre cărțile mele și am început să remarc o introducere pe care anumite persoane o tot foloseau, ca să mă prezinte publicului. Era ceva bizar acolo, ceva nefiresc, care se repeta. Așa că m-am dus la Chat GPT și am tastat “introducere Colm Tóibín”. A apărut textul respectiv. În acel moment m-am gândit: Uau, asta e cea mai dubioasă idee! Dar acestă idee a ușurat munca acelor persoane care aveau nevoie de introducere. Apoi am tastat: Scrie prima pagină a unui roman de Colm Tóibín. A scris foarte repede și foarte bine. Nu a fost perfect, dar a fost foarte bine. Va fi perfect în viitor.

PROMOȚIILE ZILEI
	Târg de Crăciun -40%
	-15% TOP 10 Gaudeamus
	Târg de Crăciun
	Târgul cadourilor de Crăciun
	Târgul Cărtureștilor
	Târgul ofertelor de Crăciun
	-20% Cărți în ediții de colecție

Deci nu putem lupta cu AI?

Nu. Dar trebuie să fim conștienți și să spunem:

Există o organizație care a furat un bun al meu. Dar este atât de mare, atât de puternică, atât de încrezătoare și de arogantă, încât nimeni nu poate spune: o să fac ceva ca să schimb situația.

Să presupunem că te duci în fața unui judecător și îi arăți – iată acest text a fost preluat din acest loc. Ca urmare, în primul rând, compania ar trebui să înceteze ceea ce face și, în al doilea rând, ar trebui să dea înapoi bunul furat. În acel moment, vor spune: Cum adică? La ce anume te referi?

Și iată-ne confruntați cu această nouă idee. Înainte credeam că marea e foarte puternică, pentru că n-o poți împinge înapoi. Dar, de data asta, ne confruntăm cu ceva creat de oameni, cu care trebuie să trăim de-acum înainte. Hai să luăm exemplul României. Ceaușescu nu mai este, deci totul acum ar trebui să fie minunat. Sau în cazul Statelor Unite ale Americii, să spunem că va câștiga Kamala Harris. Toate aceste lucruri sunt mărunte, în comparație cu această nouă putere, iar acum știm asta.

Credeam despre mine că lucrez într-un mod foarte specific, că am un stil special care este foarte personal, iar acum această muncă a mea, despre care nu pot spune că e “nimic”, poate fi luată de cineva exact cum aș lua toate cărțile de aici, însă în loc de chipul hoțului care ia cărțile … nu vezi nimic. Și totul e pierdut. Iar eu zic: Dar erau aici, adineauri! Și apoi a venit acel bărbat… Iar ei vor spune: Ba nu.

Prin urmare, singura modalitate de a face față aceste situații este să-ți imaginezi că ești cântăreț și că niciodată nu vor putea replica vocea ta. Cum nu vor putea copia vocea sublimei Maria Callas. Vor încerca, dar ceva indicibil va lipsi.

Tot ce poți face este să continui să speri și să îți vezi de treaba ta.

Există această forță malefică extraordinară, care acum ne controlează lumea. Fiecare dintre noi a mai trăit o experiență ca asta la un moment dat în viață – în timpul comunismului, al fascismului sau în timpuri de restriște. Undeva, într-o cămăruță, într-un loc liniștit, având doar un caiet și un stilou, cineva a început să scrie și cuvintele curgeau din cel mai profund locaș al sinelui. Deci ne întoarcem la acest loc singuratic și la o minoritate de cititori. Există oameni care scriu poezie, deși își dau seama că vor avea foarte puțini cititori.

Deci nu putem combate AI, dar de asemenea nu putem spune că e o nimica toată sau: Niciodată nu va putea scrie o pagină la fel de bună ca asta. Pentru că va putea scrie. Va deveni din ce în ce mai bună. Și un alt lucru evident acum este că toate lucrurile la care noi am muncit: doctorate, dizertații, teze, testări complexe… S-a terminat cu ele. Nu mai înseamnă nimic azi. Ne întoarcem la comunicarea orală, ne întoarcem la vremurile în care profesorii spuneau: Nu vreau să-ți citesc eseul, dar aș vrea să aflu ce ai de zis pe tema asta. S-a terminat cu eseurile. Mă refer la eseurile școlare. Eu nu voi spune niciodată studenților: nu trișa. Spun: Trișează. (zâmbește cu subînțeles)

Adevărata problemă este cu traducerile.
Acolo (n.r. IA) va face mici greșeli, sesizabile. 

Sincer vorbind, inteligența artificială a scos la lumină un lucru pe care ar fi trebuit să-l știm dintotdeauna. Să-l luăm drept exemplu pe editorul meu din Statele Unite, care-i mai publică pe Stephen King sau pe Rachel Kushner. Prin asta nu vreau să insinuez că aceste nume ar avea vreo importanță pentru discuție. Ce vreau să zic este că…

Acest spațiu al literaturii… se presupune că este pur, curat.

Această companie care deține editura a cumpărat mai multe aziluri pentru bătrâni din SUA. În mod deliberat, i-au ținut pe bătrâni nemâncați și nu le-au dat medicamente. Cum funcționează? Au foarte mulți pacienți și “de sus” li se spune: reduceți costurile, reduceți costurile. Iar ei fac asta și apoi, pentru că profitul e atât de mare, vând mai departe unei alte companii. Această companie deține Scribner, aceștia sunt oamenii cu care eu sunt nevoit să stau la aceeași masă. Unde vreau să ajung? Când cele două mari companii ale naziștilor au cumpărat edituri, cel puțin au avut decența să-și facă mea culpa. Au spus: Da, bunicul meu a fost nazist și regret profund ce s-a întâmplat. Dar această companie nici măcar nu neagă ceea ce face. Asta este realitatea cu care trăim azi.

Așadar, masa de scris din camera semiobscură, caietul, povestea, poezia sunt chiar mai importante acum, în același fel în care rugăciunea era importantă la începutul creștinismului.

Mă refer la modul în care se rugau primii creștini. Pe atunci credința și rugăciunea nu erau o practică a majorității. O mână de oameni se întâlneau undeva într-un locșor, departe de barbari, ca să se roage împreună.

Dacă ați fi tânăr, la începutul carierei, ați alege iar literatura?

Nu a fost o alegere. Nu pot cânta, nu știu nici să desenez și atunci scriu. Fac ce pot.

Vă rugăm să faceți câteva recomandare de autori irlandezi care vă sunt dragi, pentru cititorii Răsfoiala.

Din literatura contemporană Mike McCormack și romanul lui compus dintr-o singură frază, Oase solare și o autoare minimalistă care face exact opusul, Claire Keegan (n.r. autoarea cărții Astfel de lucruri mărunte). Și mai este o carte care se numește How to build a boat, de Elaine Feeney. A fost nominalizată pe lista extinsă la Booker Prize. E o carte remarcabilă.

Dă-i înainte cu Răsfoiala

EXCLUSIV Abdulrazak Gurnah: “Scrisul a fost pentru mine un mod de a supraviețui, dar pe atunci nu știam asta.”

CLARA USON „Scriu pentru că viața reală e plictisitoare. Astfel pot să trăiesc mai multe vieți.”

FILIT 2024 Premiul Liceenilor pentru cea mai îndrăgită carte merge „Acasă, departe”, Adrian G. Romila