Scriitoarea catalană Clara Usón a fost, pentru mulți dintre cititorii și scriitorii prezenți la FILIT 2024, descoperirea acestei ediții a festivalului. Autoare a unei literaturi răvăşitoare, în care destinele indivizilor evoluează pe fundalul unor evenimente istorice analizate în profunzime, Clara Usón mărturiseşte adevărul, se eliberează de demoni şi mulţumeşte în cărţile ei mamei care i-a fost alături în cele mai grele momente ale vieţii sale.

Am vorbit cu autoarea romanelor Asasinul timid şi Fiica Estului, despre adevăr, dependenţă şi speranţă într-o conversaţie care a păstrat prezenţa ei volubilă de pe scena Teatrului Naţional Vasile Alecsandri la Serile FILIT, dar i-a adăugat confesiunea emoţionantă a unei scriitoare pentru care literatura este salvarea cotidiană de neant.    

Nu pot rezista tentaţiei de a vă întreba din capul locului despre bestsellerul dumneavoastră, Fiica Estului. Cititorii sunt impresionați de înţelegerea profundă a istoriei şi realităţilor sociale din fosta Iugoslavie şi de modul excepţional în care vă construiţi personajele, ca şi cum aţi fi o localnică. Ce v-a atras spre acest subiect?

Vă mulţumesc, mă simt flatată. Adevărul este că nu scriu şi nu cred că voi scrie niciodată despre subiecte abstracte. Punctul meu de plecare a fost povestea reală a Anei Mladic, am citit despre ea în The Times cu mulţi ani în urmă şi am fost impresionată de această tragedie. O poveste asemănătoare tragediilor Greciei antice – aceea a fiicei unui erou naţional, fiică ce se confruntă cu descoperirea teribilă că tatăl* său este de fapt un criminal de război. Ea nu poate trăi cu acest adevăr devastator şi se sinucide. Şi nu o face oricum, ci cu o armă de colecţie, pe care tatăl ei o primise în dar de la colegii lui de la Academia Militară. O armă cu care generalul Mladic spunea că va trage pentru a sărbători numai atunci când i se va naşte primul nepot. Dar a fost arma cu care şi-a luat viaţa propria lui fiică. În fapt, prin actul ei, Ana i-a transmis tatălui său un ultim mesaj, nu prin cuvinte, ci prin gestul extrem care spune: arma aceasta care trebuia să celebreze o nouă viaţă este arma care curmă viaţa.

Ratko Mladic nu a înţeles mesajul, căci la sfârşitul războiului a orchestrat masacrele teribile de la Srebrenica. Când am aflat despre această poveste, nu ştiam şi nu înţelegeam mare lucru despre ce s-a întâmplat acolo. Nu puteam să-i diferenţiez pe sârbi de croaţi, sau pe croaţi de bosniaci. Era totul atât de complicat! Şi m-am gândit că cineva se va preocupa şi va desluşi această poveste atât de impresionantă. Însă asta nu s-a întâmplat, iar eu nu am putut uita această tragedie. Parcă Ana îmi cerea să îi spun povestea. Şi am decis să o fac.

Credeam că va dura câteva luni şi că va fi o scurtă nuvelă despre o tragedie de familie. Însă pe măsură ce am început să mă documentez, mi-am dat seama că pentru a putea înţelege lucrurile, trebuia să înţeleg tragedia colectivă, vina colectivă, fenomenul dezintegrării Iugoslaviei. Aşa că, în loc de câteva luni, am petrecut patru ani în cercetările mele.

(*n.r. este vorba de generalul sârb Ratko Mladic, supranumit “măcelarul din Bosnia”, responsabil pentru atrocităţile armatei sârbe în asediul asupra oraşului Sarajevo şi masacrele din Srebrenica; în prezent, Ratko Mladic ispăşeşte o condamnare pe viaţă pentru genocid şi crime împotriva umanităţii, ca urmare a sentinţei Tribunalului Penal Internaţional de la Haga)

Fiica Estului e într-adevăr rezultatul unei munci titanice de documentare pentru a înţelege mentalităţile, profunzimile sociale şi culturale şi cauzele complexe ale conflictelor din Balcanii apuseni. Cum aţi reuşit să faceţi toată această muncă? Cine v-a ajutat?

Trebuie să mărturisesc că sunt obsesivă. Iar asta ajută mult în literatură (n.r. râde). Am realizat – lucru valabil pentru toate mitologiile naţionaliste – că totul începuse cu foarte mult timp în urmă, încă din vremurile bătăliei de la Câmpia Mierlei.*

Romanul Fiica Estului este un bestseller ajuns la a şaptea ediţie, recompensat cu trei premii literare.  Cartea spune povestea tragică a scurtei vieți a Anei Mladic, fiica generalului sârb Ratko Mladic, pe fundalul devastatorului război civil din Bosnia. Clara Uson împletește destinele individuale cu vremuri şi evenimente istorice documentate excepţional, pentru a evoca drama Anei, care se îndoieşte de identitatea şi valorile proprii, într-o lume desfigurată de conflict şi naţionalism.

(* 1389, bătălia de la Kosovo Polje sau Câmpia Mierlei, între principii sârbi şi Imperiul Otoman, soldată cu pierderi uriaşe de ambele părţi, inclusiv liderii celor două armate – principele Lazar şi sultanul Murad; deşi a fost o bătălie cu final indecis, a fost un moment capital în avansul turcilor în regiune şi un element definitoriu pentru identitatea naţională sârbă construită pe ideea de unitate în faţa duşmanilor ţării).

Cumpără cartea
	Vezi prețul
	Vezi prețul

Tocmai de aceea este uimitor interesul şi nivelul profund de înţelegere al unei scriitoare din celălalt pol al Europei, interesată de acest subiect, până în cele mai obscure detalii istorice.

Da, pentru că toate acestea sunt mitologii naţionaliste care se regăsesc peste tot, inclusiv în ţara mea. Şi atunci am început să citesc şi să văd documentare. Am văzut manifestaţiile din vremea lui Slobodan Milosevic, când sârbii purtau efigiile şi portretele principilor sârbi din vechime. Am citit cărţile scriitorului Ivo Andric, laureatul Nobel al Iugoslaviei, literatura lui Danilo Kiš şi mulţi alţii ale căror nume nici nu mi le amintesc acum.

Sunt o cititoare şi, atunci, cărţile au fost vitale, în primul rând, ca să pot înţelege. În al doilea rând, războiul din Bosnia a fost primul război televizat din Europa şi am urmărit o mulţime de imagini şi înregistrări de arhivă. În al treilea rând, m-au ajutat relatările jurnaliştilor de la acea vreme.

Europa a asistat nepăsătoare la război, ne-am comportat ca şi cum era vorba de o catastrofă naturală şi am trimis alimente.

Dar o mână de jurnalişti şi-au spus: trebuie să spunem adevărul despre ce se întâmplă acolo. Şi au plecat în Sarajevo, aflat sub asediu. E vorba de jurnalişti ale căror relatări le-am putut citi –  spanioli, italieni, francezi. Au scris eseuri, au realizat filme documentare. Am avut o prietenă – din nefericire, ea nu mai este printre noi – care a realizat interviuri cu intelectuali din Serbia, Croaţia şi Bosnia, iar prin ea am cunoscut şi intervievat oameni în vizitele mele acolo, cred că au fost şapte sau opt călătorii pe care le-am făcut. Astfel, m-am lăsat atrasă cu totul în acest subiect. Să mă fac bine înţeleasă, nu am fost fizic tot timpul în Serbia, dar în toată acea vreme nu am părăsit Balcanii decât ca să mănânc şi să dorm.

În călătoriile şi în investigaţia mea am găsit multe similitudini între Spania şi fosta Iugoslavie.  Noi am avut dictatura lui Franco în aceeaşi perioadă în care ei au avut dictatura lui Tito. Unul era fascist, iar celălalt comunist, dar dictaturile sunt rele în acelaşi fel, aşa cum a fost aici dictatura lui Ceauşescu. Oamenii care au trăit în aceste dictaturi, au trăit experienţe similare.

În Spania am avut mişcări naţionaliste, dar Franco le-a minimizat, pentru a crea o unitate naţională artificială, la fel cum a făcut Tito în Iugoslavia. Aceeaşi ficţiune peste tot. Iar când ambii dictatori au murit în somn –  şi asta e poate ultima asemănare – , Iugoslavia a erupt, în vreme ce Spania nu. Dar pornirile naţionaliste s-au manifestat violent în ambele ţări, aşa că am putut să înţeleg ce trăiam. Eu sunt catalană şi sunt înconjurată fie de oameni care spun că nu există decât catalani, fie de oameni care spun că nu există decât spanioli. Şi mai e şi problema din nord, cu bascii. Iar ca să putem spune că există numai spanioli, să ne amintim că noi i-am alungat pe evrei şi pe mauri, ceea ce implică faptul că Spania are la temelie o purificare etnică la scară largă.

Cum a fost această carte receptată de cititori şi de critici în fosta Iugoslavie? Ce fel de reacţii aţi primit?

Cartea a fost tradusă în croată, am fost la un festival acolo, nu au fost neapărat mari controverse. În Serbia, bineînţeles, nu a putut fi tradusă, generalul Mladic este încă văzut ca un erou de mulţi acolo. Mai mult,

Fiul lui Ratko Mladic a încercat să împiedice publicarea cărţii mele în Italia. A ameninţat editura de acolo cu tribunalul, dar ei au mers mai departe.

Nici în limba bosniacă nu a fost tradusă Fiica Estului, dar am un prieten, Boban Minic, un jurnalist de la Radio Sarajevo care a fost la post o bună parte din durata asediului. În Catalonia, noi am urmărit cu mare atenţie ce se întâmplă în Bosnia. La noi fuseseră Jocurile Olimpice din Barcelona şi ni se părea grotesc că noi sărbătoream în vreme ce, în Bosnia, oamenii mureau, aşa că am vrut să ajutăm. Boban şi-a pierdut sora în război, locuinţa lui şi a familiei sale a fost bombardată, aşa că după ce a reuşit să scape din oraşul asediat, s-a refugiat la noi, în Catalonia, alături de mulţi alţi bosniaci. Iar reacţia lui Boban Minic după ce a citit cartea a fost :

“Ai înţeles perfect ce s-a întâmplat acolo, exact aşa s-a simţit.”

Adesea portretizaţi în romanele dumneavoastră tinere femei cu destine tragice (Sandra Morazowski – Asasinul timid sau Ana Mladic – Fiica Estului). Simţiţi în vreun fel responsabilitatea ca scriitoare să fiţi vocea acestor femei care au fost victimele unei lumi opresive a bărbaţilor?

Sincer, nu ştiu. Nu cred că am o responsabilitate ca scriitoare într-o direcţie sau alta, unica mea responsabilitate e în faţa cititorilor. Da, fapt este că scriu doar acele poveşti care mă ating, care cer să fie scrise. Iar în cele două exemple pe care le-aţi menţionat este vorba de două femei care au murit prea devreme, în circumstanţe tragice, în momente istorice controversate. Iar asta mi-a dat impulsul să vreau să scriu despre ele. Poate pare greu de crezut, dar la momentul la care am scris cele două poveşti nu m-am gândit la similitudinile dintre ele.

Pe de altă parte, mă obsedează tema suicidului, am scris mult despre asta [n.r. Asasinul timid] şi mă întristează teribil când oamenii mor tineri, luându-şi viaţa.  Cred că e păcat că au renunţat la viaţă fără să apuce să o cunoască şi asta mă întristează foarte tare.

Mi-am asumat să le spun poveştile, pentru că ele nu mai sunt aici să o facă.

Cu alte cuvinte, simţiţi obligaţia de a depune mărturie pentru personajele dumneavoastră.

Da. În cazul Anei Mladic, a fost vorba de familia ei şi ce au înţeles ei din moartea fiicei şi surorii lor. În cazul Sandrei, a fost vorba de tragedia unei morţi suspecte, cu implicaţii până la vârful puterii. În ambele cazuri tragedia a fost cauzată de bărbaţi puternici, influenţi. Iar dacă percepţia asupra femeilor s-a schimbat, trăim încă într-o lume în care psihopaţi înfricoşători precum Putin, Netanyahu sau Trump aduc atâta suferinţă oamenilor obişnuiţi, atunci când îşi exercită puterea.

În cea mai recentă carte, Las fieras, (în curs de traducere la editura Polirom), exploraţi vremurile tulburi ale atacurilor organizaţiei terorise ETA din Ţara Bascilor. Ce anume v-a atras spre acest subiect şi cum a fost cartea primită în Spania?

Au trecut vreo douăzeci de ani de când atentatele s-au oprit şi ETA s-a dizolvat. E mai uşor şi mai puţin periculos de scris acum pe acest subiect. Şi ajungem la o altă obsesie de-a mea, naţionalismul, ura întemeiată pe criterii etnice, ideea asta absurdă că ceilalţi ne sunt duşmani, trebuie să îi ucidem sau să fim ucişi pentru patrie, pentru aşa-zisul pământ strămoşesc.

Iar absurdul ajunge la extrem, pentru că personajul meu principal (terorista Idoia Lopez Riano) nici măcar nu făcea parte din etnia bască, era fiica unor imigranţi care erau dispreţuiţi de bascii sadea.  Iar drama acestei femei este că din nevoia de apartenenţă şi-a spus “voi fi mai bască decât bascii”. S-a alăturat unui grup terorist, au pus bombe şi au omorât oameni în numele naţiunii basce. Există suspiciunea că acest grup terorist a fost instigat chiar de către guvernul spaniol pentru a discredita mişcarea de independenţă a bascilor. Puţină lume ştie că grupul a fost înfiinţat în Franţa şi că niciunul dintre membrii săi nu avea legături cu organizaţia ETA. Ei au ucis inclusiv basci, oferind pretextul ambelor părţi – separatiştii basci şi guvernul să pretindă că suntem într-un război. Da, se pare că am tendinţa de a scrie despre lucruri trecute sub tăcere în ţara mea.

Despre romanul Las fieras

Cel mai recent titlu al Clarei Usón, în curs de traducere la noi, tratează un episod mai puţin cunoscut din perioada mişcării separatise basce ETA din Spania. Cartea are în prim plan o teroristă cu tulburări de grandomanie şi o adolescentă care îşi caută identitatea şi locul în lume. Romanul este chipul generaţiei ’80 în Spania, o frescă a unei societăţi dominate în egală măsură de violenţa politică şi de idealuri de libertate.

Sau mai degrabă o nevoie de face adevărul să iasă la suprafaţă prin literatură.

Da, dacă e să mă întorc la Asasinul timid, în care scriu despre fostul rege al Spaniei [n.r. se zvoneşte că tânăra actriţă Sandra Morazowski a fost amanta regelui Juan Carlos şi că moartea ei suspectă a fost muşamalizată, subiect exploatat în roman], la momentul apariţiei cartea a fost ignorată de o mare parte a presei, nu a apărut nicio reacţie în niciuna din publicaţiile importante. Romanul a devenit mult mai cunoscut acum, când s-au aflat şi alte lucruri despre regele nostru, acum retras. Pe atunci, subiectul era prea sensibil.

Incredibil.

Da, se numeşte cenzură.

De care dintre cărţile dumneavoastră vă simţiţi mai ataşată? Care dintre cărţi v-a adus cele mai mari satisfacţii şi cu ce carte recomandaţi să înceapă un cititor care nu s-a mai întâlnit până acum cu literatura Clarei Usón?

E dificil să răspund. Depinde. Cartea la care am lucrat cel mai mult, unde am investit multă energie e Fiica Estului. Am petrecut mult timp cu acest copil al meu şi e o carte foarte special pentru mine. Însă sunt mulţumită  şi de Asasinul timid sau de cel mai nou roman al meu, Las fieras. Dar depinde, sunt oameni care poate nu vor să citească despre istoria Balcanilor – lor le pot spune: începeţi cu Asasinul timid. Sau există cititorii italieni ori români care au primit foarte bine Fiica Estului, deoarece sunt mai apropiaţi de realităţile din această carte.

Despre romanul Asasinul timid

Asasinul timid străbate vremurile tranziţiei de la dictatură la democraţie în Spania anilor ’80. Autoarea foloseşte povestea misterioasei morţi a unei tinere vedete de cinema pentru a reflecta istoria unei generaţii frământate în vremuri incerte. O carte-şoc la momentul apariţiei, Asasinul timid a fost o vreme obiectul cenzurii exercitate prin tăcere de către presa din Spania. Romanul a primit însă aprecierea lumii hispanice cu trofeul Premio de Literatura Sor Juana Inés de la Cruz 2018, cea mai înaltă distincţie pentru literatură spaniolă scrisă de femei. Mariana Şipoş a primit la noi Premiul Observator Cultural 2022 pentru cea mai bună traducere din limba spaniolă.

Cumpără cartea
	Vezi prețul
	Vezi prețul
	Vezi prețul

Aţi studiat şi aţi urmat o carieră de avocat. Când v-aţi hotărât să deveniţi scriitoare?

Adevărul este că scrisesem două romane, destul de proaste, slavă Domnului că nu au fost publicate! Lucram zile nesfârşite în avocatură şi scriam nopţile şi în weekend. Apoi am avut o cădere, o perioadă foarte grea pentru mine, reflectată în Asasinul timid.

Mi s-a părut deplasat să vă întreb despre acea perioadă.

E în regulă, am scris despre acele lucruri. E totul transparent, public.

Dar, dacă aduceţi vorba, a fost scrisul terapeutic pentru dumneavoastră?

Într-un fel da, a fost o perioadă foarte dificilă pentru mine, e un miracol că sunt în viaţă. Am luat şapte supradoze, iar la ultima am fost două zile în comă, cu organele vitale în colaps. Aşa că mi-am zis,

Sunt o supravieţuitoare, mi-am supravieţuit mie însămi.

Puţină lume ştie cât de greu mi-a fost mie, familiei mele, mai ales mamei mele. De aceea am hotărât să pun toată această realitate în scrisul meu, deschis, pentru că mă simţeam o impostoare şi trebuia să recunosc ce s-a întâmplat. Acum nu mai simt că mă mint, pentru că am scris despre asta şi am publicat mărturia mea. Iar oamenii care au avut probleme cu drogurile ar putea găsi speranţă în mărturia mea, ăsta e modul în care suferinţa mea i-ar putea ajuta pe ceilalţi. Am făcut-o prin scris, pentru că atunci când scriu mă simt liberă, nu am pe cineva care să mă supravegheze şi să-mi spună ce e bine să scriu şi ce nu.

Şi astfel, mărturia dumneavoastră în numele celor ce nu mai pot vorbi este şi o confesiune în nume propriu.

Da, oarecum. Puţină lume ştie cum e cu dependenţa, ei cred că eşti dependent pentru că aşa vrei, pentru că eşti o persoană slabă.  Devii un coşmar pentru familia ta pentru că dependenţa te face egoist. Cred că fraţii mei încă mă cred aşa. Iar eu încerc să explic că e vorba de o boală pe care nu o poţi controla. Nu-i ca şi cum îi înnebuneşti pe cei din jur, tu însuţi înnebuneşti, e o pulsiune autodistructivă pe care e teribil de greu să o învingi.

Scrisul este pentru mine şi un mod de a-i mulţumi mamei, chiar dacă nu mai este printre noi. Ea a fost cea care nu a renunţat la mine. Pentru că s-a îmbolnăvit de grija mea, fraţii mei i-au cerut să renunţe la mine, dar ea nu a făcut-o. S-a îmbolnăvit din cauza stresului, iar fratele şi sora mea i-au spus  mamei că data viitoare când iau o supradoză, să renunţe la mine, să mă lase să mor. Dar mama le-a răspuns: “Nu, voi fi lângă ea când va avea nevoie.”

Ştiţi, nu cred că i-am spus niciodată, fiindcă era o femeie dificilă, ne era greu să fim calde una cu cealaltă, tata a fost şi el un alcoolic, iar relaţia cu mama nu a fost uşoară. Dar mama a fost minunată cu mine, atunci când am avut mai mare nevoie.

Scrisul meu este un mulţumesc spus mamei mele, dincolo de moarte.
Ştiu că e inutil acum, ar fi trebuit să îi spun toate aceste lucruri pe când trăia.
Dar nu am făcut-o.

Vă mulţumesc pentru această confesiune. Mărturisirea poate fi o funcţie a literaturii.  Haideţi să vorbim şi despre celelalte. Divertismentul sau cunoaşterea au fost şi ele funcţii ale literaturii şi scrisului, dar sunt acum mai facil de obţinut prin tehnologie, reţele sociale, platforme de streaming. Pentru ce mai scriem şi mai citim cărţi?

Nu ştiu, cred că literatura devine şi ea o chestiune de nişă, la fel cum e colecţionatul insectelor, entomologia. Simt că se citeşte din ce în ce mai puţin. Pe când eram copil, în vremea lui Franco, oamenii citeau, nu prea aveai ce să faci altceva. Totul era fals în jurul tău, realitatea o găseai în cărţi. Azi avem dificultăţi de concentrare cu toţii şi din păcate şi copiii, e foarte greu pentru ei să citească o carte. Aşa că da, sunt îngrijorată.

Dar acest festival îmi dă speranţă, pentru că văd atâţia tineri care încă citesc cărţi. Sunt atât de recunoscătoare.

În Spania, când merg la evenimente literare, publicul e format doar din femei de vârsta mea. Am cinci nepoţi şi niciunul nu mi-a citit cărţile, fiindcă ei nu citesc nimic. Unul dintre nepoţi – are paisprezece ani – m-a întrebat ce făceam când eram de vârsta lui. I-am spus că citeam întruna.

“Sărmana de tine, nu aveaţi internet atunci!”,
m-a compătimit el.

Mă gândesc că putem trage nădejdea din cartea unei conaţionale a dumneavoastră, Irene Vallejo (autoarea volumului Infinitul într-o trestie). O frumoasă istorie a cărţilor.

Sigur că o ştiu, un bestseller.

Ea spune că nu trebuie să ne facem griji că vor dispărea cărţile. De-a lungul istoriei, au fost multe perioade în care cărţile mai existau doar în mănăstirile asediate de barbari, dar iată că literatura nu a dispărut.

Aşa e, dar tot e trist că oamenii nu mai citesc. Cred că secolul XIX şi prima parte a secolului XX au fost perioadele propice pentru carte. Dar acum, chiar cred că e posibil să dispară în viitor, pentru că ne pierdem abilitatea de a ne concentra. Suntem atât de distraşi de dispozitive… Dar ştiţi ceva? Eu sunt mai în vârstă şi probabil voi fi moartă când se va întâmpla asta. (n.r. râde)

Imaginaţi-vă că vine sfârşitul lumii, veţi supravieţui, dar aveţi timp să salvaţi o singură carte. Care e aceea?

Idolul meu, sufletul meu pereche e Cehov. Aşa că aş salva Povestirile lui Cehov, absolut.

Ultima întrebare şi vă rog să răspundeţi într-o propoziţie scurtă: Clara Usón, de ce citiţi?

Pot să fiu dramatică? Citesc ca să nu-mi iau viaţa.

P.S. Clara Usón a dedicat Fiica Estului, cel mai apreciat roman al ei, unui cititor  / unei cititoare Răsfoiala, iar noi i-am oferit, în numele comunităţii noastre,  un exemplar tradus în engleză al volumului Prevestirea, de  Ioana Pârvulescu.

Despre Clara Usón

Scriitoarea s-a născut la Barcelona, în 1961. După sfârşitul dictaturii franchiste din Spania, a studiat dreptul şi a profesat ca avocat pentru două decenii. A încercat să compenseze munca stresantă şi lipsită de satisfacţii, scriind nopţile şi în weekend. După o criză personală marcată de adicţie şi o tentativă  de suicid, s-a dedicat în întregime literaturii.

Este autoarea a nouă romane publicate de la debutul din 1998 şi până azi. A primit numeroase premii, printre care Premio de la Critica (cea mai importantă distincţie pentru un roman în limba spaniolă, Clara Usón  fiind prima femeie care a câştigat trofeul după 40 de ani în care acesta a fost atribuit doar bărbaţilor), sau Premiul Sor Juana Ines de la Cruz (Mexic), cel mai important premiu literar mondial pentru literatură scrisă de femei în limba spaniolă.

Două dintre cărţile sale au apărut în limba românâ, la editura Polirom: Fiica Estului (2017, 2022) şi Asasinul timid (2021). Cel mai recent roman al autoarei spaniole, Las fieras, urmează să apară la Polirom în 2025. Toate cele trei titluri sunt traduse în română de Mariana Şipoş.

Dă-i înainte cu Răsfoiala

EXCLUSIV Abdulrazak Gurnah: “Scrisul a fost pentru mine un mod de a supraviețui, dar pe atunci nu știam asta.”

EXCLUSIV Topul topurilor de carte. Cele mai apreciate cărți de ficțiune și non-ficţiune în Occident în 2023

COLM TÓIBÍN “În lume există o forță nefiresc de intangibilă care poate lua orice de la oricine, fără să dea socoteală.”