CRONICĂ DE FILM Ecranizarea excelentă a romanului “Pedro Páramo”, de Juan Rulfo, este disponibilă pe Netflix.

De ieri, pe Netflix, la categoria de filme bazate pe cărți, a apărut ecranizarea romanului cult al literaturii sud-americane, Pedro Páramo, de Juan Rulfo. Dacă nu ați ajuns încă la cartea mexicanului, pe lângă plăcerea filmului bun, veți avea și surpriza să vǎ reîntâlniți cu o lume fictivă despre care știați că a fost inventată de Gabriel Garcia Marquez, cunoscut și ca părintele realismului magic. Ei bine, a avut și el părintele lui.

Cartea lui Rulfo precedă mai bine-cunoscutul Veac de singurătate al laureatului Nobel pentru Literatură, iar acesta din urmă i-a recunoscut meritele în prefața uneia dintre edițiile mai noi ale romanului Pedro Páramo. Garcia Marquez obișnuia să spună că poate recita povestea lui Pedro de la început și până la sfârșit și înapoi.

De fiecare dată când cumperi o carte via Răsfoiala, generezi un mic comision care ne ajută să ne continuăm munca. Cu doar un click, spunem împreună lumii că Noi Credem în Carte. Credem în tihna refugiului în care ne adăpostește, în freamătul minții care ne îndeamnă să descoperim totul, în bucuria și râsul cu care ne alină, în puterea ei de a lucra în inimile și mințile noastre pentru Bine.

Despre Pedro Páramo, filmul

Filmul, spre deosebire de romanul scurt și intens, debutează cu lentoare – și continuă în aproape aceeași manieră – cu Juan Preciado, un personaj întristat care călătorește în satul natal al mamei acum pierdute, în mijlocul unui ținut de nicăieri, în căutarea tatălui care nu l-a recunoscut niciodată, previzibilul Pedro Páramo. Cine are curiozitatea să (re)citească, înainte de a vedea filmul, paginile de început ale romanului, va descoperi, cu plăcerea pe care doar cititorii o împărtășesc, că regizorul a respectat litera cărții – inclusiv dialogurile minimaliste și pline de tâlc – așa cum rareori se (poate) face în cazul adaptării unui roman. Din motive evidente – nu poți “nara” în audiovizual, decât cu riscul de a îndepărta majoritatea privitorilor, cu atenția neantrenată la subtilități, poezie, limbajul tăcerilor ori gesturilor ș.a.

Acest preludiu, această “intrare cu încetinitorul” în fantomaticul Comala, care pare că nu se va mai termina vreodată, are rolul și meritul extraordinar de a acomoda spectatorul cu lumea vrăjită a (literaturii) Americii de Sud, cu acea lume în care morții și viii coexistă într-o competiție neobosită a repetării / retrăirii greșelilor care le-au adus nefericirea, durerea, moartea. Sau poate într-o neobosită încercare de a nu-și mai repeta greșelile.

O sumă de povești – cele mai multe ale oamenilor apropiați de Páramo, familia lui, femeile pierdute și regăsite, vechilul fermei, cei la care are mari datorii și cei morți de mâna (acoliților) lui – se întretaie cu povestea venirii pe lume a nedoritului fiu Juan, bărbatul venit la Comala în căutarea unui loc al liniștii și al regăsirii, care acum străbate înfiorat și anevoie aleile bântuite de spectrele morților, care caută același loc iluzoriu, încercând să afle cine este bărbatul din care vine, la care vine. Le dau viață Manuel Garcia – Rulfo (Pedro Páramo), Hector Kotsufakis (Fulgor), Tenoch Huerta (Juan), Ilse Salas (Susana) și Dolores Heredia (Eduviges).

Imaginea filmului, semnată de regizorul Rodrigo Prieto, este impecabilă. Alternează cadrele sumbre, pline de umbre, fantomatice – în care (te obișnuiești pe parcurs) recunoști tărâmul îngust și întunecos în care se tot vântură captive pentru veșnicie sufletele neadormiților, neputincioase și nedornice să plece din lumea viilor – cu cadre pline de lumină și de viață, care te duc înapoi în vremurile în care micul oraș era viu, plin de oameni, de tineri și de copii, de dorințele lor grăbite și interzise care le marchează pe nesimțite destinele. În frunte, firește, cu previzibilul, frumușelul, încrezutul Pedro Paramo.

Costumele – ce călătorie vizuală extraordinară printr-o lume dispărută pentru totdeauna, pe care azi o mai poți găsi doar în muzee, dar acolo sărmanele haine n-au rost, nici gură să vorbească despre oamenii de sub ele! Sombrerourile mexicane, pe care nici nu-mi amintesc când le-am văzut ultima oară în cinematografie și care ocupă tot cadrul cu calotele lor țuguiate și obraznice. Și decorurile din care aproape că simți cum dogorește căldura (hace mui calor), casele și grădinile de piatră, la marginile cărora străjuiesc coloanele de pe care cade varul vechi zeci de ghivece cu plante suculente și arbuști neverosimil de verzi. (Cred că vreau în vacanță!).

Și în sfârșit, dar nu în ultimul rând, machiajul despre care – mi-am dat seama uitându-ne la Pedro Paramo, în majoritatea filmelor sud-americane este fără cusur, fără excese și ajută enorm, prin detaliile de finețe, la crearea unei întregi istorii corporal-temporale a personajelor, cu toate vârstele prin care trec ele și care se aștern pe chipurile lor, ca anotimpurile pe fața pământului, coborând sau ridicând priviri și umeri. Doamne păzește, nu mă mai opresc din poezie, pentru că tot filmul este încărcat de imagini pline de lirism care îți rămân pe retină și în memorie și te bântuie, iată, l zile după ce ai plecat (vesel? trist? nostalgic? turist?) din Comala.

Într-o notă de final, aproape că îmi pare rău, dar deloc, că am văzut povestea lui Pedro Páramo înainte să văd serialul Un veac de singurătate, care se va lansa peste o săptămână pe Netflix. Mi-e puțin teamă de ce a reușit echipa de filmare supervizată de fii lui Garcia Marquez, scriitor care a refuzat pe tot parcursul vieții să acorde drepturi de ecranizare pentru romanul său cel mai apreciat de cititorii de pretutindeni. Având în vedere că filmele sunt făcute în aceeași regiune geografică, nu-mi rămâne decât să sper din toată inima că, măcar o parte din echipa Veacului de singurătate să fi coincis, chiar și în cuget și în simțiri, cu cea care a produs Pedro Paramo. Și atunci, totul va fi bine.

Gen: Ficțiune
Autor: Juan Rulfo
Traducător: Ileana Scipione
Editura: Curtea Veche
Colecția: Byblos
An apariție: 2022
Editie: Necartonata
Format: 200 x 130 mm
Nr. pagini: 168